Volumul 1-3, Cluj: DESIRE, 2001

- fragmente -

 INTRODUCERE GENERALĂ

Reperele conceptuale şi metodologice ale cercetării

CONDIŢIA FEMEILOR ŞI BĂRBAŢILOR ÎN CLUJUL MULTIETNIC

1.   Tematica cercetării

Cercetarea "Condiţia femeilor şi bărbaţilor în Clujul multietnic" a făcut parte dintr-un amplu proiect al Fundaţiei Desire, "Parteneriat împotriva discrimării etnice şi sexuale", finanţat de către Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj în perioada august 2000 -- iulie 2001.

Scopul nostru a fost să identificăm prin diferitele metode ale investigaţiei empirice aspecte culturale, sociale şi politice ale relaţiei dintre gen şi etnie, aşa cum se observă ele într-un context concret, afectând ierarhii socio-materiale şi la rândul ei fiind afectate de către ordinea socială mai largă. Ne-am propus să înţelegem cum se constituie la intersecţia lor sistemele de putere şi de discriminare, cum se articulează concepţiile despre "feminitate", "masculinitate", precum şi despre rolul femeilor şi bărbaţilor în viaţa publică şi familială, dar şi cum se produc experienţele cotidiene trăite în diverse situaţii materiale.

Ne-a interesat, deci, întrepătrunderea proceselor de genizare şi etnicizare a realităţii socio-umane, într-un dublu sens: pe de o parte ca şi procese culturale, prin care se definesc diferenţele de gen şi cele etnice (inclusiv caracteristicile celor care se clasifică ca fiind persoane de un anumit sex şi/ sau de o anumită etnie); iar pe de altă parte ca şi procese sociale, care -- împreună cu alţi factori -- localizează indivizi de diferite sexe şi etnii în anumite poziţii sociale, excluzându-le de la anumite resurse materiale şi simbolice pe baza unor criterii etnice şi de gen, respectiv pe baza unor (pre)judecăţi despre abilitatea şi posibilitatea indivizilor văzuţi prin etnia şi/ sau prin genul lor, mai precis prin imaginile hegemonice despre aceste etnii şi genuri. Atât în contextul proceselor de genizare, cât şi în cel al celor de etnicizare, relaţia dintre social, cultural şi politic structurează şi ierarhizează realitatea în care itinerariile individuale se înserează, fiind responsabilă de identificarea anumitor persoane cu anumite caracteristici presupus înnăscute, cu comunităţi omogene în interior şi/ sau cu statut social considerat a fi "adecvat" pentru ele.

Într-un cuvânt, în cercetarea noastră, abordăm genizarea şi etnicizarea ca şi procese întreţăsute cu reţele complexe de relaţii de putere, care produc şi legitimează ordinea socială, caracterizată de inegalităţi de toate felurile, la rândul lor formate şi sub impactul altor procese de diferenţiere şi stratificare socială. În această "ordine", anumite poziţii subiect sunt discriminate, defavorizate, şi mai mult, în cadrul ei, se naturalizează relaţia dintre presupusa, dar de fapt construita "identitate esenţială" şi poziţiile subiect prescrise acestor identităţi de către cei care deţin puterea simbolică şi materială în diverse planuri ale vieţii. 

2.   Cadru conceptual

Perspectiva de gen [1] introdusă în analiză nu se adaugă pur şi simplu la perspectiva care abordează aspecte ale realităţii sociale din punctul de vedere al proceselor de constituire a diferenţelor etnice. Noul mod de abordare generat la răscrucea celor două este în măsură să identifice asemănări şi diferenţe între "comunităţi etnice" şi în interiorul lor. Acestea, de obicei, sunt considerate total diferite între ele şi omogene în interior prin virtutea limbii vorbite şi a "tradiţiilor culturale" presupuse ca fiind elemente permanente, care constituie solidarităţi în interior şi graniţe în exterior. În acelaşi timp, tot datorită acestei abordări, sunt aduse la iveală şi similitudinile şi deosebirile dintre femei şi bărbaţi, dar şi din interiorul femeilor şi al bărbaţilor, astfel aceste categorii pot fi descifrate ca şi seturi de modele culturale constituite şi prescrise social.

Printr-o astfel de analiză se relevă natura multiplă şi fragmentată a identităţilor sociale, caracterul construit al identităţilor etnice şi de gen, acestea devenind inteligibile pentru analist ca şi procese de identificare, care se desfăşoară în cadre materiale şi simbolice concrete. Prin ea se recunoaşte că atât identificarea etnică, cât şi cea de gen întotdeauna implică relaţii de putere şi strategii de negociere asupra categoriilor culturale prin care identităţile respective se definesc, cât şi asupra poziţiilor sociale în care se localizează subiectivităţile astfel circumscrise. Dincolo de a fi construite prin discursuri sociale şi politice şi de a fi produse/ reproduse prin instituţii sociale, ambele identităţi se constituie şi în practica de zi cu zi a oamenilor. Apartenenţa la o etnie şi/ sau la un gen dobândeşte semnificaţii individuale prin experienţele cotidiene trăite, proces care comportă atât valenţele acomodării la aşteptările sociale şi reproducerea normelor cu privire la "normalitate", cât şi rezistenţă la ele şi schimbarea consensului asupra a ceea ce se consideră a fi "natural".

Una dintre provocările majore ale investigaţiei noastre constă în tratarea paradoxului ce se generează din tensiunea între punctul iniţial şi final al cercetării. Între punctul în care  termenii de etnie şi de gen sunt utilizaţi ca sisteme de clasificare de-la-sine-înţelese, şi în care se presupune că apartenenţa indivizilor la aceste categorii este ne-problematică. Respectiv între punctul în care aceste categorii se deconstruiesc şi se re-conceptualizează ca şi procese de identificare cu poziţii subiect, procese ce implică negocieri şi relaţii de putere, delimitări de şi identificări cu atributele şi poziţiile prescrise.

La început, adresându-ne subiecţilor cercetării, i-am clasificat ca şi "români", "maghiari" şi "romi", respectiv "femei" şi "bărbaţi", de parcă astfel de categorii (şi toate persoanele definite prin aceste categorii) s-ar delimita strict unele de altele şi ar fi omogene în interior odată pentru totdeauna datorită unor esenţe fixe. În cazul etniilor române şi maghiare "limba maternă", în cazul etniei rome "rasa", iar în cazul femeilor şi bărbaţilor "sexul" sunt considerate, de obicei, ca fiind substraturi "naturale" ale existenţei lor sociale. Dar, de fapt, prin cercetarea noastră dorim să contribuim la deconstruirea acestor tipuri de esenţialisme, fie de natură etnică, fie de natură sexuală. Utilizarea categoriilor de "etnie" şi de "gen" cu scopul de a defini despre "cine" vorbim în cercetarea noastră, relevă conştientizarea faptului că în contextul nostru social-istoric etnicitatea şi genul, dar mai ales primul, sunt considerate ca fiind importante/ prioritare mărci ale diferenţei. Ca atare, ele sunt utilizate ca semne distinctive, prin referire la care prea uşor se emit prejudecăţi şi opinii despre sine şi despre celălalt, prin care se "explică" cine cu cine poate sau nu poate să intre în relaţii de diferite feluri, cine ce poate şi ce nu poate, respectiv ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. În cercetarea noastră utilizăm aceste categorii nu ca şi seturi de trăsături esenţiale, ci ca şi subiectivităţi şi poziţii subiect constituite prin discursuri şi practici sociale, care atribuie anumite caracteristici, şanse şi limite celui/ celei care se situează în aceste poziţii.

Indivizii abordaţi prin chestionare şi interviuri aprofundate - auto-definindu-se ca aparţinând unei etnii şi unui gen -, de fapt s-au identificat cu anumite dezirabilităţi sociale referitoare, de exemplu, la normalitatea de a fi "maghiar", de a fi "femeie" şi/ sau de a fi "femeie maghiară". Conştientizând acest lucru, ne putem da seama că diferenţa dintre etnii şi genuri este una constituită social, are caracter situativ, şi că, în funcţie de anumite probleme sociale, graniţele dintre ele par a se dizolva, iar în funcţie de altele se dovedesc a fi extrem de rigide. De exemplu, în raport cu anumite fenomene sociale, diferenţa dintre indivizi -- care, în alte contexte se explică prin diferenţe etnice, situându-i pe subiecţi în spaţii imaginare şi reale separate de graniţe ce par impermeabile -- se dovedeşte a fi irelevantă din punct de vedere etnic. Astfel, de exemplu, în concepţiile şi practicile cotidiene legate de anumite chestiuni, putem identifica o mai mare asemănare între femei de etnii diferite decât între femeile şi bărbaţii aceluiaşi "grup etnic", ceea ce relevă eterogenitatea interioară a "grupului etnic" şi transcederea graniţelor etnice constituite prin practicile etnicizante. Şi, până la urmă, relevă inexistenţa "grupului etnic" în sens de comunitate omogenă în interior, care se delimitează, o dată pentru totdeauna, strict de alte "grupuri". Sau, în alte cazuri, ni se relevă diferenţele între femei şi/ sau diferenţele între bărbaţi, astfel încât ne dăm seama că, de exemplu, "feminitatea", în măsura în care o privim ca un set de caracteristici, este constituită prin discursuri şi practici sociale şi cunoaşte multiple versiuni - unele, poate, considerate a fi mai "masculine" -, toate la fel de relevante şi "adecvate" din punctul de vedere al actorilor, ca şi cele considerate a fi "normale", sau cel puţin dominante într-un anumit spaţiu social. Altfel spus, în cercetarea noastră, etnia şi genul - ale căror întrepătrundere o abordăm -, sunt poziţiile subiect prescrise indivizilor într-o anumită ordine socială şi culturală ca şi normale şi naturale, pe baza unor caracteristici considerate a fi înnăscute biologic şi/ sau perpetuate cultural. Ordinea etnică -- produsă la nivelul politicului, dar şi la nivelul vieţii cotidiene -- prescrie setul de comportamente şi de moduri de gândire "adecvate" indivizilor aparţinând unei anumite etnii, dar şi ierarhia "normală" între etnii, oferind "explicaţii" la naturaleţea inegalităţii sociale între etnii. De asemenea, ordinea de gen -- generată şi ea la diverse nivele -- prescrie norme şi valori "adecvate" indivizilor aparţinând unui anume gen, dar şi ierarhia de gen "naturală", explicând  inegalităţile între ele prin diferenţe biologice înnăscute. Ceea ce descifrăm noi prin cercetarea noastră, este modul în care subiecţii noştri ne vorbesc din aceste poziţii subiect prescrise lor, în calitatea lor de "români", "maghiari", "romi", "femei", "bărbaţi", în timp ce, de fapt, ca şi indivizi, ne vorbesc despre experienţe personale, care -- chiar dacă sunt evaluate în termeni etnici şi de gen -,  câteodată ies din  tiparele stabilite de către "ordinea etnică" şi "ordinea de gen" dominantă. De aceea afirmăm că, atât etnia cât şi genul sunt principii care organizează diferenţele, construiesc ordinea socială, constituie ierarhii şi inegalităţi, făcând referire, într-o formă ascunsă, la presupusele deosebiri prescrise în substraturi biologice şi/ sau culturale.

Care este, care poate fi utilitatea socială a unei astfel de cercetări, în care "dispare" identitatea, cel puţin în accepţiunea sa de set de caracteristici esenţiale, şi, astfel, parcă, devine imposibilă proiectarea unor acţiuni publice/ politice ca şi "politici identitare" asumate în numele anumitor colectivităţi? Considerăm că, descoperirea caracterului relativ al similitudinilor interioare din cadrul unor categorii sociale, precum şi a diferenţelor între ele, nu face imposibilă creionarea unor solidarităţi intra- şi/ sau inter-sexuale, şi ale celor intra- şi/ sau inter-etnice. Din contra, ea, de fapt, facilitează proiectarea unor comunităţi de acţiune axate pe diferite probleme sociale - care se formează, se descompun şi se reformează în funcţie de priorităţile mereu actuale -, şi care se articulează în numele unor "identităţi strategice". Astfel de acţiuni strategice nu sunt politici identitare în sensul tradiţional al cuvântului, în sensul că nu se legitimează prin trimiteri la esenţe identitare. Dar nici nu exclud şansa ca ele să implice numai persoane de aceeaşi etnie şi gen, precum întrevăd şi posibilitatea de a constitui legături de solidaritate, care transced delimitările etnice şi de gen. Într-un cuvânt, ele fac posibilă definirea unor afilieri temporale între indivizi situaţi în poziţii subiect asemănătoare. Afilieri asumate în mod responsabil vizavi de problemele sociale cu care ei se confruntă într-un anumit moment, în timp ce, în raport cu alte chestiuni, pot participa şi la alte scheme de colaborare fără să se  (auto)învinovăţească pentru "pierderea identităţii lor autentice". Dacă identitatea individului constă, de fapt, într-un set de procese de identificare cu şi de detaşare temporală de poziţiile subiect prescrise indivizilor de către instituţii şi discursuri sociale dominante la un moment dat, dacă identitatea are un caracter fragmentat, procesual, multiplu şi situaţional, atunci ne putem aştepta ca manifestările individului în diverse acţiuni publice să răspundă şi ele la multiplele ipostaze prin care el/ea există. Până la urmă, nici una dintre subiectivităţile individului nu este prioritară, sau mai importantă decât cealaltă, nu există un punct de vedere neutru din care ierarhizarea identităţilor să fie de-la-sine-înţeleasă, chiar dacă politicile identitare tradiţionale favorizează anumite identităţi, respectiv naturalizează prioritatea acestora faţă de celelalte. Astfel, nici o politică identitară nu este mai adecvată decât cealaltă, precum şi nici o politică identitară nu este continuarea de-la-sine-înţeleasă a unei identităţi "naturale" în planul acţiunii sociale, ci presupune construirea socială a categoriei în numele căreia se structurează şi necesită stabilirea unor strategii de colaborare (temporale), care, nicidecum şi niciodată, nu necesită similitudinea absolută, atemporală a actorilor sociali implicaţi. 

 

3.Tema investigată dintr-o perspectivă macro-socială

Specificul analizei noastre constă în efortul de a interpreta realitatea socială post-socialistă prin experienţele femeilor şi bărbaţilor de etnie diferită (în speţă români, maghiari şi romi) într-un oraş, care, de cele mai multe ori este investigat prin prisma relaţiilor inter-etnice şi şi-a căştigat renumele mediatizat prin disputele etnicizante.

Pentru a schiţa cadrul social mai larg al problematicii investigate, identificăm într-un prim pas moştenirile socialismului, apoi transformările post-socialiste în termenii poziţiei şi statutului femeilor în societatea românească.

În literatura de specialitate există acord asupra faptului că, indiferent de promisiunile sale, regimul socialist n-a emancipat femeile (nu le-a îmbunătăţit autonomia personală şi statutul social). Ca proiect de modernizare, a adus schimbări importante în situaţia femeilor, făcând posibilă pentru ele participarea la sistemul educaţiei în masă şi utilizarea dreptului la angajare deplină. Totuşi, este necesar să ne amintim că dobândirea acestor drepturi n-a rezultat din mişcarea femeilor ca subiecte independente, ci a fost parte a unei politici culturale şi economice care definea poziţia de subiect a femeilor ca fiind în mod egal subordonată cu cea a bărbaţilor faţă de proiectele statului naţional paternalist. Ceea ce s-ar putea considera a fi câştigul femeilor, privit în contextul său mai larg, a fost devaluat de către implicaţiile întregii politici socialiste. Până la urmă, sensul lui s-a legat strâns de trăirile personale ale condiţiei de femeie în România. În speţă de experienţele politicii pro-nataliste severe, de povara multiplelor responsabilităţi resimţită într-o economie de penurie, de perceperea de sine ca individ dependent de, recunoscător faţă de "Naţiune" şi "Stat" şi proprietatea acestora.

Aşa cum observă Barbara Einhorn, din legătura între revoluţia socialistă şi emanciparea femeilor a rezultat noţiunea reductivă din punct de vedere conceptual că prezenţa pe piaţa muncii nu a fost doar o condiţie necesară, ci şi suficientă a "emancipării" femeilor. Proclamând egalitatea femeilor cu bărbaţii, constituţia timpurie a statelor socialiste (inclusiv a României), a garantat femeilor drepturi legale -- dar a existat o lipsă de recunoaştere a câtorva chestiuni mai generale, cum ar fi diviziunea domestică a muncii şi discriminarea pe bază sexuală (vezi Einhorn, 1993). O contradicţie majoră în definirea socialistă a rolului femeii a fost produsă în termenii funcţiei lor productive şi reproductive (şi de îngrijire a copilului). În contextul industrializării socialiste şi a dezvoltării economice extensive, din perspectiva statului, femeile au fost văzute întâi de toate sub raportul potenţialului lor productiv şi, din perspectiva familiei, munca lor pentru recompense în economia de stat a fost considerată un element necesar al venitului familial. Dar ca un rezultat al recunoaşterii penuriei potenţiale de forţă de muncă (care punea în pericol planul pe termen lung de dezvoltare economică al Partidului Comunist), în România o campanie pro-natalistă intensivă (din octombrie 1966) a făcut avorturile şi divorţurile aproape imposibil de obţinut şi a crescut taxele plătite de adulţii fără copii, căsătoriţi ori ba (vezi Mary Ellen Fischer, 1985). Pe lângă aceasta, în timp ce femeile erau mobilizate pe piaţa muncii, segregarea sectorială tipică pentru societăţile noncomuniste a continuat sub guvernarea Partidului Comunist. Aşa cum au arătat Mary Ellen Fischer şi Doina Pasca Harsanyi, sectoarele unde munceau femeile au primit investiţii şi remunerare mai puţine decât cele mai multe arealuri "masculine" (deci bărbaţii au păstrat în continuare poziţiile de putere pentru ei), ele fiind concentrate în slujbe cu un prestigiu şi o remuneraţie scăzute (vezi Fischer şi Harsanyi, 1994). Drept rezultat, deşi cele mai multe femei munceau şi erau educate să aibă o profesie şi să-şi petreacă anii activi pe piaţa muncii, ele s-au regăsit grupate nu numai în sectoarele feminizate ale economiei, ci şi la baza ierarhiei ocupaţionale, câştigau mai puţin şi au dobândit prestigiu mai puţin datorită slujbelor lor (vezi Harsanyi, 1995). Unul dintre cele mai mari paradoxuri experimentate de femei în timpul socialismului era faptul de a fi "emancipate" fără a fi evaluate pozitiv în acest termen, mai mult chiar, de a resimţi drepturile acordate ca şi pedeapsa de a purta tripla povară în calitatea lor de soţii-mame-muncitoare. Socialismul nu a subliniat drepturile femeilor sau inegalităţile de gen din înăuntrul şi/ sau din afara familiei, ci dimpotrivă, a discreditat implicarea femeilor în viaţa publică în direcţia obţinerii egalităţii (vezi Einhorn, 1993).

Proiectul românesc de construire a socialismului a promis să împuternicească femeile considerându-le ca muncitori egali cu bărbaţii câtă vreme au contribuit la producţia economică. Această ideologie şi practică a egalităţii n-a rezultat dintr-o mentalitate şi practică pro-feminină şi/ sau pro-feministă, căci, printre altele, a privat femeile de putere printr-o severă politică pro-natalistă care le-a expropriat drepturile reproductive. Oficial, această politică duplicitară/ ambiguă  nu a fost conceptualizată ca atare, adică ca una care -- pe de o parte - viza controlul femeilor, iar pe de altă parte le conferea drepturi. Ea a fost definită ca element al proiectului socialist "sfânt", ca fiind subordonată unor ţeluri "mai înalte". De fapt, întregul set de argumente care au legitimizat politica pro-natalistă şi politica ocupării forţei de muncă a fost subordonat scopului "final" şi de nechestionat al "construirii naţiunii române socialiste". A reîntărit o anumită formă de colectivism, un tip tradiţional de comunitate construit pe legături de rudenie, care avea în centrul său Partidul Comunist (în raport cu care, femeile, ca "mame ale naţiunii", erau considerate instrumente ale Partidului şi ale "tatălui-stat"). El a conferit drepturi colective unei comunităţi imaginate, dezetnicizată şi desexualizată, împotriva drepturilor individuale ale oamenilor şi/sau drepturile colective ale grupurilor. Astfel, de exemplu, "femeile" şi "minorităţile naţionale" au ajuns să fie omogenizate de ideologia unificatoare a clasei muncitoare, fiind construite ca subiecţi economici lipsiţi de orice diferenţe culturale.

Dacă considerăm că una dintre caracteristicile particulare ale României ceauşiste a fost complicitatea dintre socialism şi naţionalism, înţelegem cum în relaţiile sale cu femeile, acelaşi stat a fost simultan socialist (transformându-le în eroine ale muncii socialiste), şi naţionalist (instrumentalizându-le ca mame eroine ale etno-naţiunii româneşti). Motivul pentru care sistemul a facilitat prezenţa femeilor pe piaţa muncii se leagă de proiectul industrializării şi urbanizării, de nevoia de forţa muncă. Pe de altă parte, motivul pentru care acest regim a promovat o politică pro-natalistă s-a alimentat şi din tradiţiile etno-naţionaliste ale politicii româneşti, din ideologia "continuităţii istorice" şi a viitorului comunist al (etno)naţiunii române omogene în interior şi  independente atât în raport cu Răsăritul, cât şi în raport cu Occidentul. Aşa cum arată Gail Kligman, controlul fertilităţii a fost o chestiune critică în jurul căreia erau gata să irupă conflicte de interese între stat şi cetăţenii lui, mai ales femei, iar reproducerea a fost "asociată fundamental cu identitatea: cea a 'naţiunii' ca şi 'comunitate imaginară' pe care statul o serveşte şi protejează, şi asupra căreia îşi exercită autoritatea" (Kligman, 1998: 5).

Ca şi cetăţeni ai României socialiste, se aştepta/ se cerea ca femeile să joace un rol în proiectul construirii "naţiunii socialiste multilateral dezvoltate", şi se presupunea că, îndeplinind această misiune, ele se vor emancipa. Aici avem de a face cu perplexităţile care rezultă din celebrarea lor ca muncitoare eroine şi ca mame eroine, văzute ca subiecţi care trebuiau să construiască economia socialistă şi să procreeze spre a întări naţiunea socialistă. Ambele poveri erau controlate de puterea centrală care monopoliza cunoaşterea despre "binele comun şi individual" al României şi al românilor. Pentru o femeie, a fi cetăţean al României trebuia să însemne participare la piaţa muncii şi creşterea ratei natalităţii. Aceasta se presupunea că este nu doar o cale de a obţine bunuri comune, ci şi un mod de a se împlini individual. Însă experimentarea subiectivităţii construită în acest fel a fost dominată de contradicţii adânci, trăite de femei care aveau un rol însemnat în găsirea unor strategii cotidiene de supravieţuire în condiţiile economiei de penurie.

Dreptul la muncă împreună cu datoria de a procrea au devenit datoria de a purta această povară dublă. Tipul ideal al femeii socialiste era un erou bifaţetat, un Janus: un obiect desexualizat egal pe piaţa muncii cu contrapartea sa masculină (e.g. imaginea femeii tractoriste), şi un obiect sexualizat în viaţa privată (e.g. imaginea mamei patriote dornice să procreeze naţiunea). Această experienţă a generat, printre altele, două modele extreme de reacţie culturală ca strategii de a-i face faţă. Uneori, experienţele negative ale acestei duble poveri au fost explicate ca datorându-se statului (în condiţiile în care acesta din urmă a acţionat ca forţă îndreptăţită să confere şi să suspende drepturi şi îndatoriri). Cu alte ocazii, inabilitatea "naturală" a femeilor de a face faţă responsabilităţilor multiple a fost considerată ca explicaţie la rateurile în domeniul îngrijirii copilului şi/ sau al treburilor casnice (inclusiv asigurarea păcii în familie). Aşa putea fi considerată participarea femeilor la sfera publică responsabilă pentru dezvoltările nesatisfăcătoare ale vieţii private, toate acestea legându-se în cele din urmă de memoria experienţei socialiste.

După aceste argumente se poate trage concluzia că, în timp ce politicile socialismului de stat au "emancipat" femeile şi au presupus că prezenţa pe piaţa muncii a fost o condiţie suficientă a acestei emancipări, ele au reprodus un regim de gen patriarhal sub hegemonia statului paternalist. Acesta a fost un regim în cadrul căruia ocupanţii rolurilor masculine au fost favorizaţi, segregarea sectorială economică a făcut să crească prăpastia între genuri, contradicţiile între funcţia productivă şi reproductivă a femeilor nici măcar nu au fost interogate, iar munca femeilor a fost subevaluată în pofida faptului că sistemul le forţa să lucreze în economia de stat. Dincolo de dezavantajele şi paradoxurile menţionate mai sus, trebuie sesizate şi avantajele şi aspectele pozitive ale sistemului, împreună cu ambiguităţile pe care le compoartă: intrarea pe piaţa muncii le-a conferit femeilor şansa de a învăţa cum e să fii independentă economic în raport cu bărbaţii (dar asta într-un context al dependenţei de stat). Legislaţia le-a oferit drepturi pentru a deveni cetăţeni deplini (dar asta în condiţiile în care această "deplinătate" însemna mai degrabă o infantilizare faţă de stat şi nu practicarea autonomiei personale). Toate acestea au trebuit să aibă un impact asupra redistribuirii rolurilor de gen în interiorul familiilor şi asupra modului de a gândi al oamenilor cu privire la participarea femeilor la sfera publică şi la autoritatea lor în cea privată. Totuşi, cum spuneam, nu putem uita că asta s-a petrecut într-un regim politic în care femeile, lipsite de proprietatea privată şi fiind la cheremul statului aidoma oricui din societatea românească, au depins de regimul paternalist-etnonaţionalist, de părintele-stat socialist şi de viziunea lui Ceauşescu privitoare la construcţia comunismului "ca regim al dreptăţii şi bunăstării sociale". Ca un rezultat, atât femeile, cât şi bărbaţii au fost expropriaţi şi instrumentalizaţi de către statul socialist paternalist: acesta "a luat asupra sa unele dintre cele mai 'tradiţionale' roluri de îngrijire, care cădeau în responsabilitatea femeilor în cadrul familiei patriarhale", şi "a expropriat 'drepturile' patriliniare ale bărbaţilor la viaţa sexuală şi reproductivă a soţiilor lor". "Egalitatea între sexe într-o 'dictatură a proletariatului' însemna că proletarii, indiferent de gen, erau definiţi sub raport social şi economic prin absenţa proprietăţii lor private" (Kligman, 1998: 27).

În fine, discursul socialist producător de "bărbaţi" şi "femei" ca subiecţi sociali omogeni, a promis să asigure o cetăţenie neutră sub raportul genului, legiferând drepturi egale. Însă în acelaşi timp, politica pro-natalistă şi practicile paternaliste ale statului, funcţionând şi prin moştenirea regimurilor de gen tradiţionale, au genizat cetăţenia într-un mod inegal (au avut impact diferit asupra femeilor şi bărbaţilor, au reprodus diferenţele de gen şi au legitimat inegalităţile produse prin diverse mecanisme economice şi culturale). Mai departe, pentru a-şi ascunde inabilitatea sa şi absenţa voinţei de a face faţă consecinţelor unei asemenea politici, regimul a negat acest lucru, n-a vrut să recunoască diferenţele/ inegalităţile constituite, şi mai mult, în acelaşi timp a ridiculizat conştiinţa de gen. Iată cum, un regim patriarhal de gen, cum a fost cel socialist din România, în numele egalităţii între sexe, ascunzându-se în spatele neutralităţii faţă de diferenţele între femei şi bărbaţi, a genizat cetăţenia producând inegalitate şi a delegitimat dezbaterea publică despre conştientizarea acestor diferenţe/ inegalităţi dintr-o perspectivă feministă. Printre altele, acest demers a influenţat (de fapt minimalizat) puternic şansa discursului feminist post-socialist de a fi perceput ca o voce "normală" (legitimă) în efortul său de a deconstrui atât conştiinţa "feministă" a socialismului, cât şi neutralitatea sa falsă în faţa unor inegalităţi constituite prin propriile mecanisme. De aceea, analizele critice ale modalităţilor şi mijloacelor prin care statul socialist a constituit identităţile, diferenţele şi inegalităţile de gen, precum şi investigaţiile care adresează experienţele cotidiene ale feminităţii şi masculinităţii în acest cadru, dincolo de valoarea lor ştiinţiică, au şi o valoare politică. Ele contribuie atât la demistificarea asocierii dintre "egalitatea de gen" şi socialism, cât şi la identificarea proceselor post-socialiste, care sub masca "re-descoperirii" diferenţei de gen produc noi inegalităţi sociale.

Dacă privim câmpul discursiv public în România de azi şi "chestiunile majore" care preocupă această discuţie - reflectând ierarhia urgenţelor şi priorităţilor - este lesne de observat că problemele legate de femei şi feminism se regăsesc cu greu în prim-plan. În acest context principala întrebare nu este cum continuă problema condiţiei femeilor să fie o chestiune de interes public după prăbuşirea socialismului, ci de ce şi cum a devenit o non-chestiune a transformărilor post-socialiste. În loc să fim surprinşi de absenţa conştiinţei feministe, de tăcerea privind condiţia femeilor şi/ sau de rejectarea feminismului, trebuie mai curând să identificăm factorii structurali şi culturali care au contribuit la emergenţa acestei absenţe, tăceri şi rejecţii.

Unul dintre cele mai importante fenomene de observat este cum retorica şi practica anti-socialistă afectează, cel puţin în primul stagiu al "tranziţiei", modul în care identităţile de gen şi diferenţele sunt tratate de către politica şi statul post-socialist. În acest context, putem vedea cum presupunerea că socialismul a construit o ordine de gen contrară "naturii", conduce la convingerea că sfârşitul socialismului trebuie să însemne restaurarea "ordinii naturale a lucrurilor" şi în acest domeniu al vieţii. În România aceasta sugerează necesitatea de a restaura autonomia şi autoritatea bărbaţilor în viaţa publică şi privată, de a redescoperi rolurile "naturale"/ domestice ale femeilor, precum şi libertatea de a revaloriza sexualitatea. Rejectarea socialismului merge adeseori mână în mână cu romantizarea trecutului îndepărtat, pre-socialist, inclusiv reînvierea valorii familiei tradiţionale. Dar în măsura în care deceniile de socialism au modelat experienţele şi mentalităţile oamenilor, se poate observa că paleta opţiunilor cu privire la ordinea de gen "adecvată" este mult mai complexă şi azi avem de-a face cu existenţa paralelă a diferitelor tipuri de ordini de gen atât în instituţiile vieţii cotidiene, cât şi în cele statale/politice.

După unii, femeile au dispărut de pe scena politică post-socialistă datorită promovării lor în sistemul precedent printr-un sistem de cote, şi/ sau datorită "sindromului Elena Ceauşescu". [2] Cei care "argumentează" astfel, nu neapărat caută explicaţii la întrebarea, de ce bărbaţii legaţi prin trecutul lor de Partidul Comunist Român şi de stilul vechi de a face politică nu simt frustrări de pe urma prezenţei lor în această sferă. Acest mod de a pune problema transformă "femeia" ca şi categorie socială într-unul dintre ţapii ispăşitori ai socialismului, fiind blamată pentru "relaţia de complicitate" dintre ea şi politica socialistă şi din cauza "crizei" familiei tradiţionale.

Dar schimbările, care au survenit în ceea ce priveşte prezenţa femeilor în structuri publice/ politice decizionale, nu pot fi interpretate doar în termeni cantitativi. Nu ne confruntăm doar cu problema descreşterii numărului de femei situate în poziţii de conducere, ci şi cu schimbarea şanselor negocierii şi re-interpretării semnificaţiilor reprezentării politice. Femeile au dispărut din aceste sfere tocmai atunci când miza discursului politic nu mai este celebrarea colectivă a viziunii comuniste, nici reproducerea unei singure viziuni normative/ hegemonice despre realitate. În plus, în aceste condiţii, chiar dacă femeile sunt prezente în viaţa politică, foarte puţine dintre ele îşi asumă riscul de a-şi clădi imaginea publică în jurul unor "chestiuni feminine", şi mai mult decât atât, de a asuma feminismul ca ideologie sau sursă de identificare politică. Fiindcă reprezentarea acestor chestiuni este încă asociată cu socialismul, iar "problema" - dacă măcar e considerată problemă - e presupusă ca fiind rezolvată. Individul şi/ sau partidul/ organizaţia care ar iniţia o astfel de discuţie ar fi ridiculizate şi, cel puţin în actualul stadiu, nu ar fi capabile să concureze cu perspectivele mult mai respectate ale naţionalismului şi/ sau liberalismului. În acest context subscriu la poziţia adoptată de Susan Gal, conform căreia, efortul feminist de a construi în mod discursiv categoria politică a "femeilor" trebuie să fie conştient de semnificaţiile ataşate anterior acestei categorii şi să caute noi definiţii: "nu ca muncitor-recipient al îndreptăţirilor comuniste, nici ca fiinţă privată naturalizată, sexualizată a societăţii civile, nici ca mamă sacră şi inertă a naţiunii, ci ca un subiect independent al cărui interese şi probleme pot fi definite şi dezbătute public" (Gal, 1997: 96).

În măsura în care pe durata "tranziţiei" totul este în flux şi există o negociere în jurul importanţei problemelor sociale, deocamdată se aşteaptă ca femeile să nu-şi considere interesele particulare ca prioritare, li se cere să înţeleagă necesitatea reconstruirii solidarităţilor sociale în jurul unor preocupări mai "critice" şi mai "urgente" (parcă toate acestea n-ar avea implicaţii asupra condiţiei lor). Fiind anterior subordonate cauzei majore a construirii "naţiunii române socialiste", astăzi se aşteaptă ca ele să se subsumeze idealurilor (altminteri confuze, inconsecvente şi puternic contestate) ale "reformei" post-socialiste. Aşa se întâmplă că, sub raport structural şi cultural, problemele sociale nu au şansa de a fi discutate ca probleme publice din punctul de vedere al femeilor. Ele n-au devenit încă o perspectivă în jurul căreia femeile şi  bărbaţii care "se respectă" s-ar organiza şi ar atrage atenţia publică asupra nedreptăţilor şi inegalităţilor sociale şi ar revendica drepturi.

Astfel se înţelege că felul în care regimul de gen socialist a construit diferenţele de gen şi concepţiile general acceptate, potrivit cărora ordinea de gen socialistă a fost una ne-naturală, modelează astăzi mijloacele prin care femeile şi bărbaţii, deopotrivă, înţeleg să se definească în faţa statului post-socialist ca şi cetăţeni autonomi.

Căutând modalităţile prin care "problemele feminine" au figurat pe agenda politică a noului stat, putem observa că în decembrie 1989 legea anti-avort din 1966 a fost imediat abolită. Acest act, ca rectificare a uneia dintre nedreptăţile experimentate în vechiul regim, a fost instrumentalizat de efortul de auto-legitimare al noii puteri. În România el a fost pentru femei una dintre cele mai cruciale şi mai directe căi de a percepe faptul că viaţa lor ar putea fi schimbată în bine, şi noua conducere politică nu s-a ferit să politizeze aceste aşteptări. Dar, de fapt, "re-dând" femeilor dreptul de a-şi controla ele însele decizia asupra capacităţii lor reproductive şi de a fi eliberate de sub autoritatea statului, noul stat a considerat problemele lor mai degrabă rezolvate şi le-a îndepărtat de pe agenda priorităţilor. Mai departe, prin politicile materne schimbate, noul regim consolidează procese care re-localizează femeile în sfera domestică. Fără îndoială, pentru o mulţime de femei a fost un soi de satisfacţie să vadă că, pentru a utiliza termenii lui Kligman, nu au fost transformate din nou în maşini umane menite să reproducă viitorii muncitori. Dar, în mod paradoxal, această problemă fiind rezolvată aşa cum s-a rezolvat, femeile şi-au "pierdut" una dintre cele mai direct trăite nedreptăţi în jurul cărora ar fi putut dori să se organizeze ca subiect politic, ca femei independente revendincându-şi drepturile în mod conştient. Din contra, subiectivitatea lor a continuat să fie supusă deciziilor paternaliste ale statului induse de necesităţile noii puteri.

Oricum, de aici, până la recunoaşterea aspectului de gen al fiecărei probleme sociale, economice, politice este un drum lung de parcurs, care nu este deocamdată facilitat de formarea conştiinţei feministe de subiect politic autonom. De asemenea, distanţa dintre adoptarea unor mecanisme naţionale de promovarea femeilor şi a unor legi privind aspecte ale condiţiei femeilor, precum şi dintre aplicarea în practica cotidiană a acestora este şi ea mare.[3] Impactul provocărilor venite în acest sens din direcţia opţiunii integrării României în Uniunea Europeană [4] este doar un factor care poate avea o contribuţie la acest proces, dar nicidecum nu poate înlocui iniţiativele locale. [5]

Un alt aspect în ambianţa politică românească, care a făcut din gen o non-problemă a transformărilor post-socialiste este că politica identitară a fost reinventată ca spaţiu al politicii identităţii naţionale. Din 1996, priorităţile politice se regăsesc în spaţiul reformei economice şi administrative, al bătăliilor împotriva corupţiei, al integrării europene, şi al altor subiecte privite ca fiind "mai serioase". În termenii reconstruirii identităţii colective, discursurile politice sunt preocupate de "europenitatea" României, sau, dimpotrivă, de "unicitatea" ei naţională, iar problema inegalităţilor sociale interne şi a discriminării ori lipseşte de pe agendă, ori este dezbătută în termeni etnici. Aşa ajunge identitatea să fie naţionalizată şi la fel se întâmplă şi cu "diferenţa". Aşa se întâmplă că, relevanţa revendicărilor femeilor uneori este contestată de politica minoritară mainstream (ca de exemplu în cazul maghiarilor din România). Şi/ sau că, alteori, aceste revendicări se ciocnesc cu mişcarea pentru constituirea "identităţii naţionale" şi pentru afirmarea tradiţiilor comunitare (ca de exemplu în cazul Romilor). Ca un rezultat, alte tipuri de politici identitare - precum feminismul -- n-au şansa să fie reprezentate în mod credibil în circumstanţele în care "liberalismul şi naţionalismul rămân viziunile dominante ale condiţiei postcomuniste" (Kennedy, 1994: 44). În acest context, feminismul devine cu greu o sursă capabilă să mobilizeze eforturile femeilor şi bărbaţilor de a reconstrui identităţile personale şi colective. [6]

4.   Metode de investigaţie

Complexitatea fenomenului identitar, conceptualizat prin perspectiva teoretică descrisă în paragrafele anterioare, poate fi surprinsă doar printr-o metodologie pluridisciplinară, fiecare metodă din cadrul ei aducând propriile contribuţii la înţelegerea diverselor sale aspecte. [7]

Ancheta sociologică prin chestionar şi interviurile aprofundate adresează fenomenul prin întrebări legate de viaţa şi experienţele "oamenilor mici". Prin metoda cantitativă am generat date statistice reprezentative conform procedurii de eşantionare efectuate asupra populaţiei vizate în legătură cu ordinea de gen [8] caracteristică vieţii de cuplu, cu starea economică a femeilor şi bărbaţilor de diferite etnii, precum şi cu gândirea despre relaţiile interetnice şi cu practica acestora. Prin metoda calitativă am scos la iveală naraţiuni dezvăluite în bogăţia detaliilor şi prin sensurile atribuite experienţelor "feminine" şi "masculine" legate de viaţa de cuplu, de relaţia cu copiii şi părinţii, de alegerea şi profesarea unei meserii, precum şi de concepţiile despre viaţa femeilor şi bărbaţilor.

Monitorizarea presei, focus-grupul şi talk showul interoghează aspecte ale dimensiunii instituţionale a fenomenului investigat. Primul schiţează câmpul discursiv mediatic, care participă la constituirea imaginilor publice ce pot să devină puncte de referinţă pozitive şi/ sau negative pentru auto-identificarea oamenilor (şi) în termeni etnici şi de gen. Interviul de grup şi talk showul (chiar dacă cel din urmă nu este o metodă de cercetare), prin reflexiile publice ale participanţilor/ participantelor asupra propriului activism social, relevă contribuţia diverselor organizaţii publice la redefinirea "feminităţii" şi "masculinităţii" în contextul nostru post-socialist, printre altele şi la formarea gândirii despre rolul femeilor în relaţiile interetnice.

5.   Componentele cercetării empirice

Cercetarea empirică "Condiţia femeilor şi bărbaţilor în Clujul multietnic"a avut următoarele componente:

5.1.             O anchetă sociologică prin chestionar, realizată pe un eşantion de 1.120 de indivizi, reprezentativ pentru oraşul Cluj, respectiv pe trei sub-eşantioane cuprinzând pe rând 847 români, 480 maghiari şi 200 romi. Sondajul a vizat cunoaşterea rolului etnicităţii (a identificării etnice) în formarea concepţiilor culturale şi a practicilor sociale legate de relaţiile de gen, precum şi rolul genului în formarea concepţiilor şi practicilor legate de relaţiile inter-etnice. Totodată, el şi-a propus să identifice şi interpreteze legătura dintre diferite categorii sociale şi ordinea de gen care se consideră a fi acceptabilă/ legitimă şi se practică ca atare.

5.2.             Un set de interviuri aprofundate semistructurate, realizate cu femei şi bărbaţi din oraşul Cluj (24 români, 20 maghiari, 21 romi) de diferite categorii de vârstă şi ocupaţii. Prin ele ne-am propus să aducem la iveală naraţiuni despre aspecte ale vieţii lor, despre "teme" relevante pentru condiţia lor de femeie şi/ sau bărbat, precum şi, prin acestea, să identificăm şi să interpretăm moduri de gândire şi practici sociale legate de identităţile, diferenţele şi relaţiile de gen, precum şi de schimbările acestora produse după 1990.

5.3.             Un focus-grup, realizat cu participarea a 13 femei românce, maghiare şi rome, active în organizaţiile ne-guvernamentale locale axate pe problematica intereselor şi drepturilor femeilor, în partide politice cu filiale în oraşul Cluj şi/sau în organizaţiile de femei ale acestora, precum şi în sfera academică. Discuţiile s-au axat pe de o parte pe aspectele legislative ale gândirii despre şi practicii publice legate de relaţiile de gen, de egalitate/ inegalitate, de discriminare/ non-discriminare, şi pe modalităţile  în care organizaţia proprie a participantelor tratează aceste probleme. Pe de altă parte, interlocutoarele noastre au reflectat asupra unor experienţe personale legate de cariera lor, de profesiile practicate şi de familie, precum şi asupra unor strategii proprii adoptate în faţa responsabilităţilor multiple. Propunând spre discuţie aceleaşi teme, interviul de grup a fost realizat şi la Iaşi, în organizarea Fundaţiei Şanse Egale pentru Femei, partenera Fundaţiei Desire în proiectul finanţat de către CRDE.

5.4.             Monitorizarea presei de limbă română şi maghiară locală şi regională, precum şi a magazinelor pentru femei în limba română, în perioada octombrie 2000 -- martie 2001. În textele şi imaginile mediatice am identificat clişee şi stereotipuri legate mai ales de reprezentarea feminităţii, dar în parte şi a masculinităţii, teme şi probleme sociale cu care se asociază "femeia" şi "feminitatea",  criterii de angajare a femeilor în diverse ocupaţii, similitudini şi diferenţe între ziarele de limbă maghiară şi română, precum şi între cotidiene şi magazine.

5.5.            Un talk show cu tema "Rolul femeilor în transgresarea graniţelor etnice", realizat cu reprezentante ale unor organizaţii de femei din România şi Serbia în faţa unui public larg în cadrul evenimentul "Alt Martie", organizat la Casa Tranzit în 30 martie 2001. Participantele/ participanţii au discutat despre problemele sociale în jurul cărora se constituie subiectivitatea politică a femeilor în diferite contexte, despre relaţia lor cu "feminismul", şi despre opiniile legate de necesitatea şi posibilitatea asumării feminismului ca sursă de identificare socială în România şi Serbia contemporană. Chestiunea relaţiei dintre lupta împotriva discrimininării sexuale şi a celei etnice, precum şi dintre reprezentările culturale şi relaţiile de putere au adus la iveală potenţialul pozitiv al constituirii solidarităţii feminine peste graniţele etnice, dar şi probleme ivite din transgresare, cum ar fi relaţia de putere între femei, similitidini şi diferenţe între femei de etnii, vârste şi ocupaţii diferite.

 

6.   Echipa de cercetare

Chiar dacă iniţiativa proiectului de cercetare am avut-o eu şi am avut un rol mare în coordonarea lui [9], el nu s-ar fi putut realiza fără contribuţia unor experţi în domeniul cercetării socio-culturale.

Ancheta sociologică prin chestionar a fost coordonată de lector universitar în sociologie Nándor L. Magyari -  împreună cu care am prelucrat baza de date -, fiind asistaţi de către lector universitar Elemér Mezei. Echipa de studenţi de la specializarea sociologie şi asistenţă socială a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj au făcut munca de teren pe chestionare.

Mediatoarea focus-grupului de la Cluj a fost Sidonia Nedeianu Grama, absolventa secţiei de sociologie şi a Masteratului de Antropologia Culturală, asistent universitar asociat şi doctorandă la istoria mentalităţilor la Universitatea Babeş-Bolyai. Tot ea a prelucrat şi analizat materialul discuţiilor transcrise. Organizarea interviului de grup la Iaşi a fost facilitată de către Călin Croitoru, colaboratorul Fundaţiei Şanse Egale pentru Femei, organizaţia noastră parteneră în cadrul proiectul "Parteneriat împotriva discriminării etnice şi sexuale", discuţiile fiind mediate de către Carmen Vericeanu, coordonatoarea programelor politice de la aceeaşi fundaţie.

Monitorizarea presei şi analiza materialelor a fost realizată de către Barbara Butta, absolventa secţiei de sociologie şi a Masteratului de Antropologia Culturală de la aceeaşi universitate.

Munca legată de interviurile aprofundate a fost coordonată de către mine, interviurile au fost făcute de către studenţii români şi maghiari de la Masteratul de Antropologie Culturală a Universităţii Babeş-Bolyai, de către studenţii romi de la secţia de Asistenţă Socială a aceleiaşi universităţi, precum şi de către asistenta proiectului "Parteneriat împotriva discriminării etnice şi de gen", Simona Bîtlan.

 

7.   Seria "Cercetări" a Editurii Fundaţiei Desire

Prima publicaţie a Seriei CERCETĂRI a Editurii Fundaţiei "DESIRE", prezentată în cele trei volume de faţă, poartă titlul generic "Femei şi bărbaţi în Clujul multietnic" şi aduce în faţa publicului interesat din sfera ne-guvernamentală, guvernamentală, politică, economică, academică, mediatică dar nu numai, rezultatele cercetării noastre. Ea reflectă o primă fază a prelucrării datelor empirice, prezintă fragmente din baza de date constituită, precum am accentuat, prin diferite metode ale investigaţiilor de teren, dar oferă şi un prim cadru de structurare, în unele aspecte chiar de interpretare a informaţiilor.

Volumul I al cărţii "Femei şi bărbaţi în Clujul multietnic" prezintă ancheta sociologică prin chestionar, Volumul II oferă cititorilor şansa de a cunoaşte fragmente din naraţiunile de viaţă culese prin interviurile aprofundate şi rezultatele monitorizării presei, iar Volumul III conţine materialul discuţiilor de la talk show şi focus-grup.

 

8.   Rolul cercetării feministe în România post-socialistă

Definesc rolul feminismelor (academice şi activiste) în societatea românească prin a recunoaşte necesitatea unui demers critic la adresa paternalismului statului socialist şi în raport cu re-întărirea patriarhatului privat şi public în condiţiile politicii naţionaliste şi/ sau liberale post-socialiste. Ne-asumarea unei perspective critice faţă de neutralitatea de gen de tip socialist (care a definit femeile ca egale cu bărbaţii în calitatea lor de bunuri publice şi a naturalizat/ naţionalizat datoria femeii de a procrea) favorizează formarea unui tip post-socialist de insensibilitate la condiţia femeilor (care ori refuză să recunoască inegalităţile dintre femei şi bărbaţi ca rezultând din recentele schimbări social-politice şi economice, sau "le explică" prin naturalizarea/ reificarea diferenţelor). Feminismul critic face vizibilă relaţia dintre cele două. Are forţa analitică de a argumenta de ce şi cum ambele defapt au ascuns/ ascund dinamica acelei puteri patriarhale, care construieşte/ menţine ordini de gen unde femeile sunt localizate în poziţii inferioare. Dar are şi menirea să identifice modalităţile prin care femeile reuşesc să-şi afirme autoritatea în diverse contexte şi acţionează ca factori activi ai schimbării. Mai departe, acest tip de feminism post-socialist îşi propune să reflecte asupra unei conştiinţe de gen (gender awareness), care rezistă reificării şi naturalizării diferenţelor, reafirmă egalitatea de gen ca şi contrariul inegalităţii şi nu al diversităţii/ diferenţei, şi care reclamă poziţii-subiect femeii nesubordonate unor forţe mai "înalte" (familie, naţiune, stat etc.).

În concluzie, consider că feminismul ca paradigmă academică/ teoretică dar şi ca mişcare socială, trebuie să adreseze aceste procese prin întrebări de genul: cum a fost patriarhatul practicat prin mijloacele statului socialist paternalist sub masca "egalităţii de gen"? Cum a devenit "emanciparea" femeilor sinonimă cu celebrarea lor ca muncitoare eroine fără să aducă schimbări esenţiale în diviziunea patriarhală a muncii? Cum a produs instrumentalizarea lor ca mame eroine inegalităţi între femei şi bărbaţi, chiar dacă ambii subiecţi au fost definiţi ca şi variante desexualizate ale "omului nou" ? Cum s-a asociat "feminitatea" cu infantilizarea cetăţenilor în faţa statului naţional, iar "femeia emancipată" cu ridicolul socialismului? Cum se re-întăreşte azi patriarhatul prin mecanismele trecerii de la economia centralizată la economia de piaţă, dar totodată şi prin re-legitimarea unor ordini de gen pre-socialiste? Cum se identifică "eliberarea femeilor" cu retragerea lor de pe piaţa muncii, cu degajarea de sub povara responsabilităţilor multiple? Cum se recucereşte "feminitatea" prin asimilarea femeilor cu rolurile familiale tradiţionale şi cu corporalitatea supra-sexualizată conform idealurilor societăţii de consum? Cum se asociază "masculinitatea" cu autonomia, cu dreptul de a domina şi cu consumul femeii-obiect în virtutea valorilor noilor îmbogăţiţi? În fine, care sunt, totuşi, semnele unor reacţii feministe la aceste procese? Şi/ sau care sunt strategiile cotidiene ale femeilor de a rebalansa aceste tendinţe ale schimbării?

Desigur, interogarea acestor probleme trebuie să se facă prin studii de caz empirice fără a formula afirmaţii universale în legătură cu ordinea de gen post-socialistă. Numai acestea din urmă pot să identifice şi să descrie multitudinea ordinilor de gen ce se află în restructurare în România de azi, din perspectiva unor femei şi bărbaţi de etnii, vârste, ocupaţii diferite. Cercetarea "Condiţia femeilor şi bărbaţilor în Clujul multietnic" şi-a propus tocmai acest lucru.

Dar, după cum spuneam, cele trei volume de faţă prezintă doar primul stadiu al prelucrării datelor obţinute prin diferite metode. Urmează ca studiile ulterioare să interpreteze aceste date şi -- printre altele -- să înţeleagă relaţia dintre sistem/ procese macro-sociale şi indivizi/ micro-strategii cotidiene, modalităţile în care convingeri şi practici elaborate şi utilizate la diferite nivele se întrepătrund, se întăresc şi/ sau se provoacă reciproc. Oricum ar fi, un lucru este sigur: bătălia simbolică cu implicaţii materiale între modelele pre-socialiste, socialiste şi post-socialiste de genizare a spaţiului public şi privat, a practicilor ce ţin de diviziunea sexuală a muncii şi de definirea unor priorităţi de acţiune continuă să fie un proces în plină desfăşurare şi este departe încă de a se stabiliza într-un rezultat unic. Feminismul din România trebuie să poată să ia parte şi el -- poate în diverse variante, dar cu siguranţă atât în forma sa academică cât şi cea activistă -- la această negociere. Fundaţia "Desire", prin prima apariţie a Seriei "Cercetări", dar şi prin alte publicaţii ulterioare [10] îşi asumă un rol în acest proces.

 

Bibliografia citată

Bradley, Harriet: "Changing Social Division: Class, Gender and Race", în Social and Cultural Forms of Modernity, Robert Bocock & Kenneth Thompson (eds.), Polity Press, 1993: 11-69.

Chodorow, Nancy: "Gender, Relation and Difference in Psychoanalytic Perspective", în Polity Reader in Gender Studies, Polity Press, 1995: 41-50.

Connell, R. W.:"Gender Regimes and Gender Order", în Polity Reader in Gender Studies, Polity Press, 1995: 41-50.

Einhorn, Barbara: Cinderella Goes to Market. Citizenship, Gender and Women as Movements in East Central Europe, Verso, 1993.

Fischer, Mary Ellen: "Women in Romanian Politics: Elena Ceausescu, Pronatalism, and the Promotion of Women", în Women, State and Party in Eastern Europe, S. L. Wolwick & A. G. Meyer (eds.), Duke Univ. Press., 1985.

Gal, Susan: "Feminism and Civil Society", în Women and Men in East European Transition, M. Feischmidt, E. Magyari-Vincze, V. Zentai (eds.), Cluj, EFES, 1997: 89-100.

Grünberg, Laura: "Între Buteni şi Bucureşti sau lungul drum al politicilor sociale către femei", în Gen şi politică. Femeile din România în viaţa publică, L. Popescu (coord.): ANA, 1999: 27-42.

Harding, Sandra (ed.): Feminism and Methodology. Social Science Issues, Indiana University Press and Open University Press, 1987.

Kennedy, D., Michael (ed.): Envisioning Eastern Europe: Postcommunist Cultural Studies, Ann Arbor, The Univ. of Michigan Press, 1994.

Kligman, Gail: The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceausescu's Romania, Los Angeles, Univ. of California Press, 1998.

Kligman, Gail: "The Rites of Women: Oral Poetry, Ideology and the Socialization of Peasant Women in Contemporary Romania", în Women, State, and Party in Eastern Europe, S. L. Wolwick & A. G. Meyer (eds.), Duke Univ. Press, 1995.

Lindsey, Linda L.: Gender Roles. A Sociological Perspective, Prentice Hall, Third Edition, 1997.

Maynard, Mary -- Purvis, June (eds.): Researching Women's Lives from a Feminist Perspective, Taylor & Francis, 1995.

Miroiu, Mihaela: "Antifeminism şi conservatorism", în Caietele Tranziţiei, 1998/ 1999, No. 2-3: 56-60.

Miroiu, Mihaela -- Liliana Popescu: "Condiţia femeilor din România între tradiţie şi modernizare", în Gen şi politică. Femeile din România în viaţa publică, L. Popescu (coord.), ANA, 1999: 3-27.

Nielsen, Joyce McCarl (ed.): Feminist Research Methods. Exemplary Readings in the Social Sciences, Westview Press, 1990.

Pasca Harsanyi, Doina - Fischer, Mary Ellen: "From Tradition and Ideology to Elections and Competitions", în Women in Politics of Postcommunist Eastern Europe, M. Rueschemeyer (ed.), m. e. Sharpe Inc., 1994.

Pasca Harsanyi, Doina: "Participation of Women in the Workforce: The Case of Romania:, în Family Women and Employment in Central-Eastern Europe, B. Lobodzinski (ed.), Grenword Press, 1995.

Pasca Harsanyi, Doina: "Women in Romania", în Gender Politics and Postcommunism. Reflections from Eastern Europe and the Former Sovjet Union, M. Funk & M. Mueller (ed.), Routledge, 1993.

Rossides, Daniel W.: Social Stratification. The Interplay of Class, Race and Gender, Prentice Hall, Second Edition, 1997.

Stanley, Liz -- Wise, Sue (eds.): Feminist Praxis. Research, Theory and Epistemology in Feminist Sociology, Routledge, 1990.

Verdery, Katherine: "From Parent-State to Family Patriarchs: Gender and Nation in Contemporary Eastern Europe", în East European Politics and Societies, vol. 8, nr. 2, Spring 1994: 225-256.

* * Men and Women in Politics. Democracy Still in the Making. A World Comparative Study, Series "Reports and Documents" Nr. 28, Inter-Parliamentary Union,  Geneva, 1997.

Note introductive la INTERVIURILE APROFUNDATE

despre viaţa femeilor şi bărbaţilor

1.      Utilizarea interviurilor aprofundate în cercetarea "Condiţia femeilor şi bărbaţilor în Clujul multietnic"

Scopul utilizării interviurilor aprofundate în cadrul cercetării despre condiţia femeilor şi bărbaţilor în Clujul multietnic a fost să descriem şi înţelegem în detalii  experienţele legate de ordinile de gen [11] şi sensurile atribuite acestora de către persoane de etnie, sex, vîrstă şi statut ocupaţional diferit.

            După cum bine se ştie, termenul de "interviu" are o acoperire foarte largă în metodologia cercetării socio-culturale, fiind utilizat ca şi tehnică de cercetare empirică în sociologie, antropologie, istorie orală, socio-lingvistă, studii folclorice etc. Dincolo de consensul asupra faptului că interviurile scot la suprafaţă aspecte ale vieţii sociale care rămân ascunse în faţa anchetei prin chestionar, există o multitudine de modalităţi de a le realiza şi de a le încadra în interpretarea datelor culese prin metode multiple, căci - până la urmă - viziunea teoretică [12] asupra fenomenului abordat le conferă semnificaţii diferite în cadrul diverselor investigaţii.

            În cercetarea noastră am delimitat ancheta prin chestionar de interviurile aprofundate. Prin prima am generat răspunsuri la întrebări prin a-i ruga pe cei chestionaţi să aleagă unul sau două dintre un număr de răspunsuri posibile tocmai pentru ca, prin codificarea lor, să identificăm frecvenţa unor concepţii şi practici raportată la populaţia investigată. Prin a doua am scos la iveală povestiri articulate prin termenii şi limbajul familiar al intervievaţilor şi chiar dacă prin întrebările noastre le-am "atras" atenţia asupra unor probleme despre care am vrut să aflăm prin intermediul experienţelor lor,  nu le-am "forţat" să se autointerpreteze prin sensuri limitate. Astfel, metoda cantitativă şi cea calitativă au fost tehnicile complementare ale cercetării noastre socio-culturale, care şi-a propus să identifice, descrie şi interpreteze practici sociale şi concepţii culturale - atât din punctul de vedere al ocurenţei lor statistice, cât şi din perspectiva sensurilor individuale trăite -, aşa cum se susţin ele reciproc în constituirea unor identităţi şi ierarhii sociale.

Am realizat 65 interviuri semi-structurate, utilizând acelaşi set de întrebări la toţi respondenţii noştri, cu posibilitatea ca intervievaţii să aibă libertatea de a povesti şi despre acele aspecte ale vieţii lor, pe care noi nu le-am identificat prin întrebările noastre definite în prealabil, şi cu posibilitatea ca operatorii de interviu să aducă schimbări în formulările inţiale ale întrebărilor. În unele cazuri am reuşit să ne întoarcem la respondenţii care au fost chestionaţi în cadrul anchetei prin chestionar, dar în multe cazuri i-am identificat în afara eşantionului respectiv, urmărind să interveviem persoane din categoriile vizate (femei şi bărbaţi români, maghiari, romi având statut ocupaţional diferit şi aparţinând unor categorii de vârstă diferită). Oricum s-au ales intervievaţii, majoritatea interviurilor au fost realizate acasă la ei. În fiecare caz, etnia operatorilor de interviu şi a celor intervievaţi a coincis, avem discuţii înregistrate în limba română şi în limba maghiară, interviurile cu romii fiind şi ele realizate în limba română. În cele mai multe cazuri interviurile cu femei au fost făcute de către operatorii de sex feminin, iar cele cu bărbaţi cu cei de sex masculin. Desigur, suntem conştienţi de faptul că prin regulile urmărite n-am evitat prejudecăţile şi aşteptările legate de etnia, vârsta, sexul operatorului de interviu şi a celor intervievaţi, şi că, naraţiunile induse de întrebările noastre au fost produse în contextul acestui eveniment comunicaţional specific, nicidecum natural al interlocutorilor noştri. Dincolo de a fi  metode adecvate pentru a scoate la iveală povestiri şi a le asculta din punctul de vedere al intervievaţilor, interviurile sunt şi probleme în sine, fiind situaţii ale întâlnirilor inter-culturale şi ipostaze ale interacţiunii sociale între persoane de obicei străine.

2. Intervievaţii şi tematica interviurilor

În "eşantionul" nostru (care nu se consideră a fi "reprezentativ" pentru oraşul Cluj în sensul reprezentativităţii anchetei prin chestionar [13]) au intrat următoarele categorii de persoane: pensionare; casnice; şomere; studente; angajate în sfera economiei de stat şi a economiei private, patroane/ directoare de firmă/ instituţii,  persoane cu profesii liberale - femei şi bărbaţi români, maghiari şi romi născuţi între 1936-1956, 1956-1966 şi 1966-1976.

Interlocutorii noştri au fost rugaţi să ne povestească despre viaţa lor, ghidându-se după câteva întrebări generale şi specifice, care focalizau atenţia pe anumite teme şi momente cruciale ale vieţii, dar au fost lăsaţi să vorbească liber despre fiecare temă şi să povestescă cât doresc. De-a lungul interviului am menţionat un echilibru între nevoia de a genera - prin intermediul întrebărilor directe şi indirecte - reflexii personale asupra problemelor care ne interesau, precum şi între importanţa de a-i lăsa ca ei să conducă discuţia. Astfel, naraţiunile colectate diferă între ele atât în lungimea cât şi adâncimea lor în raport cu diversele teme, căci -- după cum se putea presupune -- ele comportă semnificaţii şi importanţe diferite pentru diferite persoane, fiind încorporate în ansamblul istoriilor personale.

 Per ansamblu, cele mai multe povestiri au fost redate în legătură cu aprecierea vieţii femeilor şi bărbaţilor, (inclusiv în termeni comparativi, precum şi în legătură cu imaginea despre femeia ideală şi bărbatul ideal, cu avortul, cu mamele singure, cu concepţii despre trăsăturile ce trebuiesc educate la fete şi la băieţi), precum şi cu viaţa de cuplu (referitoare la idei despre căsătorie, despre luarea deciziei în familie, despre femeia cu multiple responsabilităţi, despre bărbatul care se ocupă cu treburile casnice şi cu creşterea copiilor).

Pe lista "celor mai povestite teme" urmează relaţia cu copiii (în legătură cu care s-au exprimat convingeri despre diferenţele între viaţa copiiilor intervievaţilor şi a propriei copilării, despre importanţa de a avea copil -- fată şi/ sau băiat, şi despre dorinţele legate de viitorul copiiilor).

Pe următorul loc se situează nararea amintirilor despre viaţa dinainte de 1990 (inclusiv a schimbărilor petrecute după), a experienţelor şi opiniilor legate de alegerea şi profesarea meseriei, a evenimentelor importante (plăcute şi neplăcute) ale vieţii.

Tot în funcţie de lungimea povestirilor, urmează naraţiunile referitoare la descrierea unei zile obişnuite de muncă şi la relaţia cu părinţii (inclusiv la observarea unor diferenţe între generaţii), apoi relatările despre petrecerea timpului liber şi opiniile despre femeia în ipostaza de şef.

La sfârşitul "topului de povestiri" se situează cele care exprimă experienţe şi convingeri legate de discriminarea pe bază de sex. De fapt, cea mai mare dificultate de a conceptualiza şi adresa problemele care ne interesează, am întâlnit-o la acest capitol. Dar cel puţin acest lucru ne-a convins încă o dată despre faptul că "discriminarea negativă" (şi cea pozitivă, desigur, pe orice bază s-ar întâmpla ea) este o construcţie socială. Ea comportă diverse sensuri în diferite contexte sociale şi implică relaţii de putere atât la nivelul definirii a ceea ce se consideră a fi discriminare, cât şi la nivelul clasificării persoanelor/ grupurilor şi excluderii unora din anumite domenii şi de la anumite resurse materiale şi culturale. Indivizii se socializează în a-şi percepe situaţia şi oportunităţile lor şi în a discuta în public despre ele într-un anumit fel, învaţă să articuleze explicaţiile date la eşecurile personale şi la experienţa excluderii în diferiţi termeni. Şi asta nu numai datorită acomodării la modelele societăţii în care trăiesc, dar şi datorită sancţiunilor (şi fricii de sancţiuni) care rezultă de pe urma discursurilor şi practicilor "nepermise" de către acestea. Pe de altă parte, întâmplările trăite sunt apreciate în raport cu imaginea despre sine şi cu concepţiile despre "normalitatea" de a fi, de exemplu, femeie sau bărbat, care, la rândul lor, şi ele se formează sub influenţa consensului social dominant referitor la, de exemplu, ce "trebuie" acceptat ca "normal", "natural" în materie de relaţii de gen. Astfel, ceea ce în anumite contexte sociale se recunoaşte ca "discriminare pe bază de sex" -- pentru că acolo reprezentarea publică a acestui fenomen are o rutină cotidiană şi excluderea femeilor şi a persoanelor cu orientare sexuală ne-dominantă din anumite drepturi şi poziţii  este definită ca fiind inacceptabilă --, în alte condiţii se interpretează ca aparţinând "ordinii naturale a lucrurilor". 

3. Interpretarea interviurilor

Interviurile aprofundate au scos la iveală naraţiuni despre aspecte ale vieţii subiecţilor noştri, despre teme relevante pentru condiţia lor de femeie şi/ sau bărbat (cum ar fi viaţa de cuplu, relaţia cu părinţii, creşterea copiilor, profesarea meseriei). Prin ele am putut identifica moduri de gândire şi practici sociale legate de identităţile, diferenţele şi relaţiile de gen, precum şi de schimbările acestora produse după 1990. Trăite în diverse sensuri şi exprimate în limbaje diferite, le interpretăm pe cele din urmă ca şi modele de practici sociale şi concepţii culturale genizate, ca modele de comportament, experienţe şi convingeri, articulate şi în funcţie de poziţia socială a indivizilor determinată şi de sexul lor.

Interpretarea interviurilor va consta, într-un pas următor, în elucidarea presupoziţiilor şi convingerilor care informează şi coordonează auto-interpretarea subiecţilor, dar şi prin lecturarea acestora ca şi povestiri prin care se relevă şi contextul lor socio-cultural aşa cum este el perceput/ trăit de către ei. Bazându-mă pe naraţiunile culese, în paragrafele următoare schiţez punctele majore ale analizei ipostazei femeii care lucrează în afara familiei, aşa cum se încadrează aceasta în studiul ordinii de gen intrafamiliale.  Punctul de vedere din care le reconstitui este cel al femeii, mai precis al unei femei, care încearcă să se definească ca o fiinţă autonomă la răscrucea unor discursuri şi practici contradictorii referitoare la criteriile aprecierii "femeii ideale" într-un anumit loc şi timp.

            Naraţiunile culese despre condiţia femeilor şi bărbaţilor care aduc venit în casă, relevă modalităţile concrete în care genul organizează viaţa socială şi itinerariile individuale, fiind afectat la rândul său de către starea materială şi socială a persoanelor în cauză. Ca şi construcţie socială, genul se dovedeşte a fi un principiu care distribuie indivizii de sex diferit în diverse roluri, care, pe bază de sex - ierarhizându-i în acelaşi timp - asociază anumiţi indivizi cu anumite caracteristici, comportamente, activităţi, care include/ exclude anumiţi indivizi în/ din anumite sfere, şi care astfel transformă diferenţa în inegalitate, legitimând-o pe cea din urmă cu "deosebiri biologice". Cercul vicios al concepţiilor culturale şi practicilor sociale ni se relevă şi cu această ocazie: concepţiile culturale asociază femeile şi bărbaţii cu anumite ipostaze, şi astfel legitimează anumite practici sociale de convieţuire în cadrul cuplului, la fel cum practicile respective se legitimează prin anumite concepţii despre normalitatea "feminină" şi "masculină" şi reproduc credinţa în valabilitatea lor.

Din povestirile prezentate în volumul de faţă reiese clar că ordinea de gen caracteristică unui cuplu este marcată de condiţii materiale, concepte culturale şi relaţii de putere. Ea nu este o ordine definibilă prin perfecţiunea generată din complementaritatea estetică a celor două sexe, ci este un regim politic, structurat de nevoi materiale, de strategii de negociere asupra poziţiilor, de relaţii de putere în care miza convieţuirii constă în menţinerea unui echilibru între impunerea unei ordini care avantajează pe cel/ cea cu putere şi între acceptarea nevoii celuilalt de a avea satisfacţia respectării propriilor interese.

Căsătoria şi/ sau găsirea unui partener de viaţă, procrearea şi angajarea pe piaţa muncii sunt factori cheie în viaţa fiecărui individ, care structurează şi limitează posibilităţi, creionează itinerarii de viaţă. La rândul lor, acestea din urmă se desfăşoară în cadre social-istorice (în cazul nostru cel socialist şi post-socialist [14]) marcate de practici şi concepţii instituţionale care definesc, printre altele, şi cadrele generale ale formării indivizilor ca femei şi ca bărbaţi, adică în contextul unor factori socio-culturali care afectează (şi) rolurile de gen. În aceste itinerarii, "societatea" adeseori apare ca o mână invizibilă care impune nevoi şi modalităţi pentru satisfacerea lor, şi/ sau ca un set de opinii care obligă la anumite comportamente feminine şi masculine, chiar dacă, după cum se afirmă, persoana ar face altfel şi altceva. Sau, se poate spune, apare ca un "colac salvator" pentru a reveni la "ordinea firească a lucrurilor".

În opiniile despre participarea femeilor şi bărbaţilor la treburile casnice se poate depista un paradox ai cărui soluţii se caută şi ele: paradoxul se generează între recunoaşterea nevoii de a participa în mod egal la aceste activităţi (deci între acceptarea unor modele de comportament care ies din tiparele tradiţionale ale "feminităţii", "masculinităţii" şi despărţirii tranşante a lor), precum şi între presupunerea că "societatea" sancţionează comportamente şi însuşiri androgene. Soluţia la acest paradox trăit se găseşte de multe ori în definirea participării bărbaţilor la treburile gospodăreşti în termenii "ajutorului" pe care soţul îl dă soţiei, şi nu în termenii definirii acestor activităţi ca fiind adecvate bărbaţilor. Dintr-un alt punct de vedere, sintagma "acasă soţii trebuie să-şi ajute soţiile" reproduce convingerea de bază, conform căreia, în fond, treburile gospodăreşti ţin de obligaţiile naturale ale femeilor, care, cel mult, pot fi asistate în aceste activităţi de către bărbaţi. Mai mult, de multe ori această gândire se reflectă în şi se reproduce şi prin argumentele aduse în favoarea copiiilor fete: "este bine să ai fată, pentru că ea îşi poate mama". În aceste condiţii, rolul definiţiei relaţiei între soţ şi soţie ca unul de ajutor dat de către soţ soţiei este de a menţine de fapt graniţele între roluri, este, s-ar putea spune, o etapă de tranziţie de la delimitarea tradiţională clară a rolurilor masculine şi feminine la o stare în care caracteristici, comportamente, activităţi considerate tradiţional a fi feminine şi/ sau masculine se regăsesc amestecate la ambele sexe fără a se considera că acest lucru este ceva "anormal".

Privind condiţiile materiale în care se ia decizia ca femeia să lucreze în afara familiei, din povestirile culese putem identifica două ipostaze extreme:

-         în condiţii materiale sărace femeii i se impune să lucreze, argumentul adus accentuează că, fără banii aduşi de ea în casă, familia nu s-ar descurca (în aceste situaţii "şansa" femeii de a lucra este definită în termenii nevoii materiale, a obligaţiei economice faţă de familie);

-         în condiţiile bunăstării economice femeii i se a recunoaşte dreptul să lucreze de dragul de a lucra, importanţa câştigului material fiind uneori chiar banalizată.

Pe lângă termenii economici, alte categorii, cele de ordin moral şi spiritual în primul rând, sunt utilizate şi ele atunci, când se discută despre importanţa prezenţei femeii pe piaţa muncii. În acest sens se afirmă:

-         "femeia are nevoie de independenţă faţă de bărbat";

-         "este un sentiment minunat dacă femeia câştigă la fel de bine ca şi bărbatul";

-         "femeia de azi nu poate să stea numai lângă cratiţă, aşa cum a stat bunica ei".

Însă oricum s-ar motiva, recunoaşterea nevoii şi posibilităţii ca femeia să câştige venituri din activităţile prestate pe piaţa muncii nu neapărat este dublată de schimbarea concepţiilor culturale despre tradiţionala diviziune a muncii în cadrul familiei. În acest sens este important de văzut care este impactul prezenţei femeilor pe piaţa muncii asupra diviziunii muncii în familie, şi - în aceste condiţii - dacă se schimbă, cum se schimbă  concepţiile despre trăsăturile/ activităţile asociate cu "femeia adevărată" şi despre valoarea diferitelor tipuri de munci. De obicei, treburile casnice sunt considerate ca fiind la fel de importante şi valoroase ca şi munca prestată în afara familiei. Totuşi, cele două tipuri de munci sunt asociate cu stări diferite: cel de acasă fiind definit ca unul de rutină şi de plictiseală, iar cel în afara casei ca unul care aduce satisfacţii personale (inclusiv materiale) şi recreare socială -- astfel cele două se evaluează diferit şi în această ierarhie femeile sunt cele dezavantajate, fiind puse în situaţia de a alege între a lucra numai acasă şi între a lucra şi în afara casei, dar cu condiţia de a satisface rolurile lor domestice. În fine, experienţa care marchează viaţa femeilor şi în acest ultim caz este caracterizată prin dorinţe şi idei de genul:

-         "să-mi văd familia bine şi copiii bine şi dacă ei sunt bine, eu sunt mulţumită";

-         "când se mărită, femeia trebuie să ia în calcul că s-ar putea să aibă doi copii, soţul ei şi copilul pe care-l naşte";

-         "femeia trebuie să se gândească la treburile casei şi să organizeze şi timpul soţului şi treburile sale".

În aceste condiţii, sursele puterii femeii sunt definite ca şi constând din "abilitatea lor de a duce greul" şi de "a lucra de două ori mai mult ca bărbaţii", din "dorinţa lor de a dovedi că şi ele sunt la fel de capabile ca şi bărbaţii", dar şi din capacitatea de a-şi exploata frumuseţea şi intuiţiile pentru "a aranja până la urmă lucrurile aşa cum vrea ele", precum şi din tendinţa de "a trăi cu mai multă sensibilitate toate întâmplările vieţii". Faţă-n faţă cu aceste provocări, bărbaţii exprimă adeseori păreri contradictorii despre "femeia care face carieră", gândindu-se, probabil, şi la "primejdiile" inerente schimbării poziţiei lor în familie, precum reflectă următoarele afirmaţii:  

-         "femeia cu carieră este o şansă pentru bărbatul care este partenerul unei astfel de femei, cu condiţia ca femeia să nu aibă în acelaşi timp şi temperamentul unui lider dominator, pentru că atuncea ar transforma un asemenea partener într-o anexă";

-         "ideal ar fi, mi-ar plăcea să o ţin pe soţia mea acasă, să-mi pot permite să se dedice mai mult îngrijirii, educării copilului şi să nu aibă stresul de astăzi".

Oricum ar fi privită şansa şi dreptul femeii de a lucra în afara familiei, faptul că bărbatul nu se ocupă mai mult de treburile casnice este adeseori "explicat" prin faptul că soţia are un "spirit mai pragmatic", are "mai multă îndemânare", sau "nu te lasă să te bagi", de aceea, trebuie "să-i dai mână liberă, să ai încredere în ea în treburile casei". Deci - chiar dacă există un consens cu privire la principiul conform căruia se realizează diviziunea muncii în familie ("dacă femeia şi bărbatul lucrează la fel în afara casei, atunci femeii nu i se poate pretinde să facă toate muncile casnice precum a făcut bunica sa care a stat acasă") -, există oarecare dubii referitoare la natura pozitivă a schimbării vieţii de cuplu tradiţionale:

-         "sunt cazuri în care femeia aduce mai mulţi bani în casă şi dictează în casă, deci ea poartă pantaloni în casă şi sunt bărbaţii care nu au ce face, deci dacă ei nu-s capabili să aducă mai mult, să fie în competiţie, nu au ce face, deci ei trebuie să tacă, să accepte, şi asta întoarce lumea pe dos";

-         "femeia trebuie să fie supusă bărbatului, cum scrie şi în Biblie, dar supunere aşa, să nu o transformi pe ea în roaba casei, dar totuşi, să cedeze la nevoie ... iar bărbatul să aducă cât mai mulţi bani şi totuşi să ţină cont de minimele pretenţii feministe şi să înţeleagă că femeia pe lângă părţi materiale, mai are nevoie şi de spirit, să nu o blocheze în a-şi face micile tabieturi";

-         "femeile care lucrează au putere, în sensul că stimaţii bărbaţi nu mai pot să-şi aroge că eu te ţin, eu te fac şi de aici cred că şi ambiţia femeii de a fi egal cu partenerul ei, ca să scape de reproşurile acestea";

-         "soţul meu este capul familiei şi trebuie să îşi asume mai multe responsabilităţi pe care chiar şi le asumă ... e firesc să fie mai dificilă viaţa lui şi prin munca pe care o desfăşoară, programul lui e mai încărcat ...  invers n-ar fi bine, femeia trebuie să aibă mai mult timp liber decât bărbatul, cred că este firesc şi pentru casă, şi pentru sine, şi pentru copii".

Situaţia materială a familiei este şi ea amintită ca factor important, care structurează condiţia femeii muncitoare, poziţia ei faţă de bărbat, posibilitatea unei vieţi de cuplu egalitariste. Uneori câştigurile mai bune, maşina personală, aparatura casnică, alteori angajarea unui baby-sitter, iarăşi alteori facilităţile care ar trebui acordate de către stat (cum ar fi asigurarea mesei de prânz la locul de muncă, dotarea mai bună a creşelor, grădiniţelor, şcolilor, sau chiar discriminarea pozitivă) sunt considerate a fi soluţiile la inegalitatea domestică la care sunt supuse femeile. Există, deci, o percepţie a diferenţei între femei şi bărbaţi care se transformă în dezavantajul femeii, chiar şi în cazurile în care "tuturor le merge greu în această sărăcie". Dar ea nu este acompaniată întotdeauna de dorinţa bărbaţilor (şi a femeilor) de a schimba principiile diviziunii muncii în familie, astfel, din nou, ajutorul se aşteaptă din partea "societăţii" şi "statului", nu se realizează conexiunile dintre lumea patriarhală din interiorul şi din exteriorul familiei. Aspect, care, este poate şi mai puţin conştientizat în condiţiile bunăstării materiale, în cazul unor cupluri care, bazându-se financiar pe veniturile bărbatului, nu consideră cum se transformă inegalitatea domestică (uneori asociată cu dependenţa femeii de soţ) în neşansa femeii de a se afirma în afara familiei asemenea partenerului. La baza acestor situaţii stă de fapt percepţia stărilor proprii ca fiind de inegalitate, de dezavantajare sau, din contra, ca fiind compromisuri şi/ sau normalităţi acceptate, care asigură "înţelegerea" şi convieţuirea paşnică a celor doi. Dacă, în unele cazuri, se vorbeşte despre neîmplinirile femeilor pe plan profesional, şi pentru a "salva", poate, status quo-ul familial care asigură un oarecare echilibru în viaţa lor, acestea se văd a fi soluţionate prin schimbarea unor mentalităţi şi practici întâlnite la locul de muncă:

-         "este important ca femeile să nu se eticheteze ca incapabile, să nu se considere mai puţin competitive şi profesionale la locul de muncă din cauză că au copii";

-         "femeia trebuie să fie ajutată să se simtă importantă la locul de muncă, să i se aprecieze munca la fel ca şi cea a unui bărbat";

-         "unde majoritatea sunt femei la o societate sau întreprindere, ele sunt prost plătite, dar acolo unde majoritatea sunt bărbaţi, acolo săracele femei mai au noroc să se strecoare cu acelaşi salariu ca şi bărbaţii".

Întotdeauna există un risc în transformarea naraţiunilor subiecţilor intervievaţi într-o naraţiune a cercetătorului care vorbeşte despre "femei" şi bărbaţi", precum există şi o incertitudine în legătură cu cine anume sunt "bărbaţii" şi "femeile" invocate în povestirile adunate. Personajele unor întâmplări şi scene concrete, cu înşuri sociologice şi personale  identificabile la o privire mai atentă, în naraţiunile relatate se transformă în categorii mai mult sau mai puţin abstracte.

Prin construirea unei povestiri singulare -- precum cea din paragrafele de mai sus --, articulată după o anumită logică, precum şi de propriile experienţe/ aşteptări legate de domeniul investigat, se pierde nuanţa şi contextul detaliilor care caracterizează povestirile de la care se porneşte. De asemenea, lectura diverşilor cititori va fi şi ea, cu siguranţă, o grilă prin care se apreciează sensul celor expuse şi prin care interpretările multiple se reduc la una care are semnificaţie în lumea de viaţă a celor în cauză.  Important în acest dialog al interpretărilor este şansa de a vorbi despre aceste aspecte ale vieţii şi mesajul de a avea tăria de a-l asculta pe "celălalt" şi de a privi propriile satisfacţii şi avantaje şi din perspectiva neîmplinirilor şi dezavantajelor lui/ei.

 Volumul II al cărţii "Femei şi bărbaţi în Clujul multietnic" oferă tocmai posibilitatea de a lua parte la acest dialog. Prezintă fragmente din interviurile înregistrate, grupate în jurul unor teme comune, printre altele şi cea tratată mai sus. El este, deci, nici mai mult nici mai puţin decât un montaj tematic al extractelor. Ca atare, oferă cititorilor şansa de a privi îndeaproape o lume a experienţelor personale, exprimate prin aceste texte, ca obiectivări simbolice ale condiţiilor materiale "obiective" dar şi ale reflexiilor "subiective". Cu această ocazie am selectat şi vă prezentăm naraţiuni feminine şi masculine despre:

I.         Viaţa femeilor şi bărbaţilor;

II.         Femeia ideală şi bărbatul ideal;

III.        Viaţa de cuplu;

IV.        Relaţia cu copiii.

---