utolsó frissítés: 2008. ápr. 17.

Viziuni despre practica ştiinţifică. La intersecţia dintre antropologie şi feminism. Prelegere la Universitatea Babeş-Bolyai, martie 2004

Viziuni despre practica ştiinţifică

La intersecţia dintre antropologie şi feminism

Alegerea temei şi a modului de prezentare adecvate unei prelegeri care inaugurează ocuparea poziţiei de profesor este cu atât mai dificilă cu cât această "tradiţie" abia s-a instalat la universitatea noastră. Chiar mai bine, s-ar putea spune, căci mai uşor poţi să te afirmi dacă nu te constrâng reguli stricte, şi, oricum în jurul nostru există deja diverse modele consacrate ale vorbirii a-la-profesor, dintre care cu unele te poţi identifica, iar cu altele nu. Până la urmă întrebarea este cui vrei să te adresezi, în faţa cui vrei să te faci acceptată, de la cine aştepţi recunoaştere. Oricum ar fi: evenimentul este un gest ce ţine de domeniul politicii academice, este un fel de mecanism de poziţionare. La rândul meu, speram ca auditoriul să fie cât mai mixt, să pot vorbi foştilor mei profesori, foştilor şi actualilor mei colegi, foştilor şi actualilor mei studenţi, prietenilor – adică suficient de eterogen pentru a stârni atât nedumeriri şi critici, cât şi satisfacţii şi aprecieri pozitive. Sau, altfel spus, pentru a crea o imagine diversă despre persoana mea vorbind despre practica cunoaşterii la intersecţia dintre antropologie şi feminism, adică dintre două domenii care se luptă cu probleme de legitimitate şi de recunoaştere în câmpul ştiinţific. Pe deasupra, cu toate riscurile, discursul meu va amesteca limbajul personal cu cel academic, rostirea din înăuntrul şi din afara sistemului, exprimând în mod implicit dorinţa mea de a rămâne critică faţă de ordinea academică care tocmai m-a promovat în poziţia de profesor. De aceea daţi-mi voie să vă împărtăşesc pe scurt

povestea personală a unei instituţionalizări.

Aş dori să încep această relatare cu gânduri şi sentimente pozitive, ca să mă auto-"îmbărbătesc" şi să-mi depăşesc emoţiile – de aceea daţi-mi voie să specific despre ce instituţionalizare este vorba, adică în ce proiecte de construcţie instituţională am fost implicată. În 1996 am avut o contribuţie majoră la organizarea masteratului de antropologie, iar în anul 2003 la inaugurarea masteratului în studii de gen, iniţiative care, desigur, nu se puteau realiza fără deschiderea existentă la Facultatea de Studii Europene, venită mai ales din partea rectorului  Andrei Marga, dar şi a profesorului Ion Cuceu. Puţin mai încolo, discutând tema din această seară, voi trata desigur în mod explicit relaţia dintre cele două domenii, şi îmi voi dezvolta opţiunea deloc întâmplător situată în zona antropologiei feministe, care reprezintă pentru mine modelul epistemologic pe care îl urmez, adică al unei ştiinţe pe de o parte conştiente de poziţia sa profesională, morală şi politică, iar pe de altă parte angajate în mod critic împotriva exclusivismelor de toate tipurile (naţionalism, sexism, rasism, homofobie). Dar, mai întâi, povestea personală.

Cariera academică ajunsă la poziţia de profesor aparent este o pură poveste de succes. Dar mai degrabă eu aş spune că este un proces plin de ambiguităţi, de tensiuni, chiar conflicte uneori, care marchează poziţionarea individului în raport cu sistemul în care el/ea vrea să se integreze cu scopul de a-l transforma. În fine, consider că satisfacţiile majore ale acestui tip de carieră ţin tocmai de momentele în care poţi observa schimbările generate şi de tine. Obsesia mea faţă de relaţia dintre sistem şi individ este probabil una generaţională, şi îşi are începuturile în frustrările anilor 1980 când, în urma absolvării filosofiei şi repartizării am ajuns profesoară de ceea ce se numeau atunci "ştiinţe sociale" la licee şi şcoli generale în diferite sate şi oraşe din judeţul Harghita, dar am avut şi şansa de a intra într-un grup informal în care – poate fără să ştiu în acel moment – am început să învăţ că miza  mea majoră este de a deveni ceva în pofida sistemului. În mod particular era vorba atunci de a ne defini antropologi fără licenţă în antropologie, şi de a elabora la un moment dat o critică la adresa sistemului instituţional maghiar din România socialistă. Căutările mele profesionale abia au început, şi am fost foarte departe de sentimentul de satisfacţie legat de faptul de a-mi fi inventat o poziţie pentru care sistemul nu m-a pregătit, din contra, nesiguranţa şi neliniştea identităţii mele profesionale m-a deranjat mult timp de atunci încoace. Începând cu anii 1990 am trăit mai multe momente de cotitură, şi căutarea personală de drumuri a început să-mi placă, chiar dacă a fost marcată de câteva rupturi într-un fel dureroase, dar motivante pentru a merge mai departe. Prima ruptură a fost plecarea mea din cadrul grupului de antropologi de la Miercurea-Ciuc, interpretată la acea vreme ca o trădare a misiunii asumate în comun, anume construirea unei instituţii de cercetare într-un spaţiu periferic. Ea a fost urmată de angajarea mea la Facultatea de Filosofie din Cluj, unde, din motive profesionale, în cei patru ani cât am stat acolo, nu m-am putut acomoda într-un mod care să mă satisfacă. A urmat a doua ruptură, părăsirea acestui loc unde predam în limba maghiară în favoarea mutării mele la noua Facultate de Studii Europene pentru a începe, în 1996, organizarea masteratului de antropologie – o provocare profesională nouă la acea oră atât pe plan local, cât şi pe plan naţional. Ruptură interpretată la rândul ei de către mulţi dintre colegii mei – precum presupuneam atunci şi pot citi acum în jurnalul îndrăgitului şi regretatului meu conducător de doctorat profesorul Gáll Ernő – ca o trădare a misiunii de a preda în limba mea maternă, ba mai mult, ca semn al unui carierism lipsit de etică. Planurile mele instituţionale au luat o nouă turnură în anul 1999, când (după un an academic petrecut în Statele Unite datorită unei burse Fulbright) conducerea masteratului nu mi s-a mai încredinţat, şi am început să-mi direcţionez energiile organizatorice într-o nouă direcţie, cea a studiilor de gen.

Acest traseu instituţional, desigur, n-a fost marcat doar de eforturile de a prelucra rupturile amintite şi de a căuta motivaţii pentru continuarea drumului, ci a fost întreţăsut cu opţiuni profesionale hotărâte privind temele de cercetare pe care le consideram şi le consider încă importante, şi anume problematica politicii identitare etnice, şi apoi cea a condiţiei relaţiilor de gen şi a femeilor în context post-socialist. Aceste teme şi abordările antropologice şi feministe aferente au avut un rol major în elaborarea viziunii mele despre practica ştiinţifică, despre relaţia dintre cunoaştere şi putere, precum şi despre nevoia de a conştientiza poziţionarea şi angajamentele intra- şi extra-profesionale ale demersului analitic. Analizând politicile identitare naţionaliste în relaţiile româno-maghiare, printre altele prin investigarea dezbaterilor legate de politica diversităţii etnice la universitatea proprie, am încercat să mă situez într-o poziţie critică faţă de exclusivismele din ambele părţi, şi să găsesc un spaţiu al identificării transnaţionale, care să-mi ofere atât repere conceptuale, cât şi fundamente morale în deconstrucţia autorităţii discursului etnicizant (vezi cartea din 1997 "Antropologia politicii identitare naţionaliste"). Antropologia socio-culturală, apoi feminismul s-au dovedit a fi astfel de spaţii, şi azi pot să afirm în mod hotărât că ceea ce se află la intersecţia lor, adică antropologia feministă îmi oferă un loc în care mă simt comfortabil, chiar dacă nu fără noi tensiuni, atât din punct de vedere profesional, cât şi din punct de vedere moral şi politic. Căci această poziţie combină discursul critic cu cel angajat, proiectul deconstructivist cu proiecte afirmative, şi analiza academică cu activismul social, permiţându-mi totodată să-mi asumi propria feminitate, adică valorile pe care i le atribui, atât în producţia cunoaşterii ştiinţifice, cât şi în construcţii instituţionale.

În fine, în lumina acestor întâmplări şi experienţe, vreau să le mulţumesc tuturor colegilor şi colegelor care m-au sprijinit în aceste demersuri personale şi instituţionale, chiar dacă relaţiile noastre s-au făcut, desfăcut şi refăcut de mai multe ori în această perioadă, căci tocmai datorită acestor legături, precum şi a satisfacţiilor, tensiunilor şi conflictelor lor aferente, am devenit ceea ce sunt, formându-mi, printre altele,

viziunea despre practica cunoaşterii ştiinţifice,

pe care azi o pot oferi studenţilor mei ca un reper posibil în opţiunile lor profesionale. Doresc totodată să recunosc în acest moment importanţa susţinerii permanente primite dinspre prietenii-colegii mei, în primul rând Könczei Csilla şi Ovidiu Pecican, dar desigur şi din partea familiei mele, a părinţilor mei, a soţului şi colegului meu Magyari Nándor, şi copiiilor mei, care au avut de suportat consecinţele drumului meu academic în raport cu alte ipostaze ale mele ca fiică, soţie şi mamă.

Precum ştim cu toţii, tema noastră a fost dintotdeauna parte integrantă a discursului ştiinţelor sociale, constituind un punct crucial în autodefinirea lor disciplinară în raport cu religia, filosofia, cu ştiinţele naturii, dar şi cu contextul social mai larg în care se practicau, precum şi în raport cu relaţiile dintre însăşi aceste discipline. De aceea, în cele ce urmează, înainte de a trece la abordarea temei din perspectiva antropologiei feministe, voi semnala câteva aspecte ale problemei vizate într-un context mai larg. Vreau să stabilesc înainte de toate că toate concepţiile despre cum anume trebuie să fie ştiinţele sociale, erau şi sunt produse ale timpului şi locului lor, şi trebuie înţelese ca atare, astfel încăt n-aş afirma că există un model universal/normativ după care ar trebui să ne orientăm întotdeauna şi peste tot, sau pe care ar trebui să-l impunem ca singurul valabil indiferent de context. Problematica noastră este foarte amplă, eu voi vorbi aici doar despre viziunile ştiinţificităţii în termenii auto-definirii disciplinelor sociale în raport cu, pe de o parte, mediul social mai larg în care ele se desfăşoară, şi pe de altă parte în raport cu modul în care ele percep relaţiile lor reciproce. Până la urmă scopul meu este de a creiona pe baza acestor discuţii o viziune pe care o consider validă, eficace şi adecvată în condiţiile noastre sociale şi academice actuale.

Ceea ce priveşte primul aspect, este important să observăm că spaţiul disciplinelor sociale a fost marcat de dezbaterea dintre două modele majore: una conform căreia practica cunoaşterii este o producţie pur ştiinţifică sau o teoretizare autonomă structurată de regulile descoperirii adevărului universal, şi cealaltă care consideră că practica ştiinţifică este şi una publică/socială şi morală. Figura omului de ştiinţă, precum ne spune sociologul Steven Seidman în cartea sa Contested Knowledge, s-a definit şi ea în funcţie de aceste modele, astfel încât tipul academicianului pur s-a delimitat de cel al intelectualului public. Dacă ar fi să schiţăm pe scurt evoluţia, dar şi întrepătrunderea celor două modele, începând interogaţia noastră în preistoria imediată a formării ştiinţelor sociale, trebuie să observăm că prin Voltaire, Hume şi Montesquieu, filosofia socială a fost interesată atât de explicarea comportamentului uman, cât şi de promovarea schimbării. La rândul lor, producătorii marilor teorii sociale ai secolului al 19-lea, Auguste Comte, Karl Marx, Max Weber şi Emil Durkheim, chiar dacă combinau în demersurile lor opţiunea pentru progresul social cu teoretizarea ştiinţifică, au marcat trecerea către modelul ştiinţific "tare" al disciplinelor socio-umane. Miza a fost, desigur, legitimarea celor din urmă ca demersuri autonome faţă de religie şi filosofie, urmărind singurul model ştiinţific existent la acea oră, cea a ştiinţelor naturii. Punctul culminant al acestei evoluţii îl reprezintă gânditorul secolului al 20-lea, Talcott Parsons, impunând imperativul elaborării unui sistem analitic atotcuprinzâtor şi universal explicativ. Experienţa europeană a fascismului, dar şi a delegitimării marilor ideologii şi teorii universalizante a făcut ca Şcoala de la Frankfurt, prin Theodor Adorno, Herbert Marcuse şi Max Horkheimer să reabiliteze idealul ştiinţei sociale angajate în favoarea criticii sociale practicate în primul rând faţă de sistemele de idei şi practicile sociale exclusiviste. Totodată ea ne face să conştientizăm că presupusa, dar falsa neutralitate valorică nu este o garanţie a respectabilităţii academice, din contra, ea poate să transforme discursul academic în complicele unor practici social-politice autoritare şi distructive. Paralel cu aceste demersuri, sociologia lui David Riesman, Eric Goffman, sau ... DuBois, se implica într-un demers critic la adresa societăţii capitaliste americane marcate de inegalităţi rasiale şi ideologii consumeriste. Ruptura şi mai pregnantă faţă de modelul ştiinţei neimplicate social, ascunse în spatele unui discurs universalist, a fost realizată prin intermediul unor noi actori sociali care apar în viaţa publică, dar mai încolo şi în viaţa academică în deceniul al şaselea şi al şaptelea al secolului trecut. Este vorba despre feministe, despre reprezentanţii unor grupuri etnice marginale, dar şi despre cei cu orientare sexuală non-normativă, despre toţi cei care, până la urmă împreună cu demersurile poststructuraliste desfăşurate în mainstreamul ştiinţelor sociale, demască  relaţia dintre cunoaştere şi putere. Şi, nu în ultimul rând, revendică dreptul la exprimarea unor perspective particulare, a experienţelor diverse ale condiţiei umane, şi pun întrebări incomfortabile şi subversive în legătură cu interesele care domină cunoaşterea ştiinţifică, transformând-o în instrument al dominării sociale. Până la urmă, aceste relativ noi iniţiative şi instituţionalizări în domeniul academic, susţinându-se reciproc, circumscriu acea viziune despre practica ştiinţifică care se bazează pe recunoaşterea caracterului situativ al oricărui act de cunoaştere, adică al poziţionării sale atât în termenii teoriei şi metodologiei, cât şi în cei ai politicii cunoaşterii. Mai departe, această viziune pentru care optez şi eu, conştientizează că tocmai datorită acestei condiţionări nu există o perspectivă universală asupra realităţilor sociale, ci "doar" cunoaştere parţială şi situată, care, exact din aceste motive, trebuie să-şi asume explicit responsabilităţile ce decurg din opţiunile sale profesionale, sociale şi politice.

Ceea ce priveşte modelele despre ştiinţificitate în raport cu relaţionările reciproce dintre disciplinele socio-umane mă voi referi aici şi mai pe scurt la modelul mono-disciplinar, şi la cel multi-, inter- şi transdisciplinar. Daţi-mi voie să fac referire la analiza antropologului american marxist Eric Wolf despre evoluţia ştiinţelor sociale şi să aduc în discuţie metafora sa de masă de biliard, utilizată pentru a reda imaginea pe care disciplinele delimitate unele de altele o creează despre realităţile socio-umane. Masa de biliard este un imens spectacol al unor lumi separate unele de altele, astfel încât – în condiţiile formării, profesionalizării şi specializării lor – graniţele care s-au impus între ştiinţele economice, ştiinţele politice, sociologie şi antropologie culturală au produs o realitate împărţită în economie, politic, viaţă socială şi cultură. Într-un fel, Wolf doreşte să reimpună tradiţia abordării holiste în antropologie, dar dincolo de acest mesaj se descifrează şi imperativul general al transgresării graniţelor disciplinare. Întrebările despre cum anume se poate realiza acest imperativ, referitoare atât la cazul antropologiei, cât şi la cazul general al ştiinţelor sociale, nu se referă doar la probleme metodologice, dar şi la noi interogări care generează noi moduri de a privi lumea, şi inclusiv rolul şi locul cunoaşterii ştiinţifice în construirea realităţii sociale. Nu este vorba aici doar de a pune diferitele metode şi teorii disciplinare unele lângă celelalte în forma unui puzzle, ci de a vedea ce se întâmplă dincolo de discipline, adică transdiciplinar. Pentru asta cred că este crucial, printre altele, să privim orice fenomen social din cel puţin din două aspecte: să vedem pe de o parte modul în care concepţiile culturale, practicile sociale (inclusiv cele economice) şi poziţionările politice (în sensul larg al cuvântului) se întrepătrund. Iar pe de altă parte să descoperim modalităţile prin care ordinea socială se produce la intersecţia dintre mecanismele instituţiilor care prescriu norme şi reguli de comportament şi de gândire, şi dintre experienţele personale ale indivizilor, diverşilor actori sociali. De ce are această viziune repercusiuni însăşi asupra cunoaşterii ştiinţifice? Pentru că sub impactul ei conştientizăm cel puţin următoarele: sfera academică este întreţăsută şi ea de relaţii de putere şi de politici de poziţionare şi recunoaştere; cunoştinţele produse construiesc imagini despre indivizi şi grupuri sociale, care, la rândul lor legitimează anumite ierarhii şi priorităţi sociale, şi, pe deasupra, au impact asupra modului în care respectivii actori sociali sunt trataţi în societate; omul de ştiinţă, ca individ, are o responsabilitate faţă de realităţile înconjurătoare, şi pe cât posibil, trebuie să conştientizeze impactul activităţii sale asupra celor din jurul său, fiind conştient/conştientă de condiţionările şi limitările inerente sistemului în care lucrează.              

Discutând despre cele două aspecte ale modelelor ştiinţificităţii mă gândesc, desigur, la cum ni se prezintă aceste chestiuni şi opţiuni în contextul nostru postsocialist. Înainte de toate doresc să observ că din acest punct de vedere ne situăm într-o poziţie paradoxală: modul în care ştiinţele sociale (câte şi cum au rămas de-a lungul purificării academice comuniste) s-au lăsat subjugate de către discursul politic naţional-comunist unificator, devenind legitimări ale viziunii partidului unic despre construirea unei societăţi noi, ar putea să ne facă să ne ferim de însăşi modelul ştiinţei angajate (precum îi face pe unii, fără ca ei să se gândească la ceea ce a însemnat acest model în context socialist, şi cum ar putea fi el reinterpretat azi). Pe de altă parte însă, însăşi de-legitimarea marii ideologii universalizatoare şi omogenizatoare, care se dorea a fi atotexplicativă şi atotcuprinzătoare, ar trebui să-i motiveze pe reprezentanţii sferei academice să fie mai sensibili şi deschişi faţă de instalarea unui climat în care perspectivele particulare, spre exemplu cele reprezentate de paradigma feministă, s-ar putea dezvolta fără să fie suspectate de ne-seriozitate şi ne-ştiinţificitate pe fundalul criticii lor aduse falsului universalism. Important este, în acest context, să observăm cum se instrumentalizează cele două implicaţii azi, şi cum se poate întâmpla ca, militantismul pentru reconstruirea spaţiului academic şi al ştiinţelor sociale merge, în unele cazuri, mână-n mână cu noi exclusivisme. Pentru a-mi reaccentua poziţia, revin la ideea deja formulată un pic mai înainte: actul cunoaşterii, chiar dacă are tehnicile sale pentru a ne convinge că nu este aşa, nu este lipsit de putere – printre altele de puterea de a defini subiecte de cercetare aşa-zis adecvate, importante şi prioritare, de puterea de a vorbi într-un anumit fel despre aceste subiecte şi astfel de a nu numai reprezenta, ci mai degrabă de a construi realitatea, şi şi mai departe, de puterea de a legitima o ordine socială caracterizată de rupturi adânci între cei care au access la reprezentare, sunt vizibili, gălăgioşi şi dominanţi, astfel fiind consideraţi a reprezenta perspectiva universală, şi cei care sunt invizibili, fără voce şi marginali, cărora pe deasupra li se şi reproşează calitatea de particular.

Rămănând tot în contextul nostru actual şi discutând despre modelul mono- şi cel transdisciplinar în primul rând putem observa că după 1990 evoluţia ştiinţelor sociale, într-un mod firesc, am putea spune, în perioada (re)constituirii lor au urmat primul model de instituţionalizare. Restructurarea universităţilor a urmat şi a favorizat şi ea aceeaşi cale, şi în virtutea autonomiei universitare şi mecanismele financiare au întărit acest mod de organizare. Cum spuneam, chiar dacă recunoaştem că aceasta era calea prin care ele se puteau profesionaliza şi reafirma, trebuie să observăm că în momentul de faţă ar fi nevoie de mai multe iniţiative şi mai multe paliere instituţionale care să facă posibilă colaborarea dintre discipline în vederea înţelegerii mai adecvate ale diverselor fenomene. Daţi-mi voie să afirm cu o oarecare lipsă de timiditate, că studiile de gen pentru care militez se încadrează în rândul acestor iniţiative, bucurându-se în cazul programelor noastre de implicarea diverselor perspective disciplinare, dar totodată şi ciocnându-se de barierele structurale şi mentale ale sistemului mono-disciplinar dominant în sfera noastră academică. 

Antropologia şi feminismul, şi în mod special antropologia feministă,

ca să ajung la tratarea temei noastre într-un context mai restrâns, sunt domenii în mod special sensibile la problematica relaţiei dintre reprezentare şi putere, precum şi dintre universalism şi particularism, subiectele lor gravitându-se în diverse forme în jurul problemei diferenţei culturale, pe de o parte, şi a diferenţei sexuale, pe de altă parte. Aici nu îmi pot propune să reconstitui evoluţiile lor disciplinare şi multiplele dezbateri interne pe marginea acestor concepte centrale, invitându-vă, în măsura în care vă interesează, la lecturarea cărţilor mele publicate în 2002 ("Diferenţa care contează" şi "Talking Feminist Institutions"). În schimb mă voi axa pe ceea ce se întâmplă la intersecţia lor din punctul de vedere al viziunii despre practica ştiinţifică, explicitând astfel şi opţiunea mea pentru modelul antropologiei feministe. Pentru ca argumentele mele în favoarea unei practici ştiinţifice conştiente de poziţia proprie şi angajate social să fie mai clare, în cele ce urmează voi delimita cele expuse în jurul a trei probleme relativ distincte: misiunile asumate pe fundalul condiţionării politice a cunoaşterii; natura încorporată a cercetării antropologice şi feministe; angajamentul pentru critica socială.

Ceea ce priveşte

misiunile asumate pe fundalul condiţionării politice

trebuie, desigur, să pornim de la constatarea că atât antropologia, cât şi feminismul au fost constituite în anumite contexte social-istorice şi politice: prima în condiţiile colonialismului, în cadrul întâlnirii dintre culturile europene şi cele non-europene, fiind marcată de conştiinţa diferenţei culturale dintre "Noi" şi "Celălalt"; iar cel de al doilea în condiţiile mişcării sociale a femeilor, de-a lungul procesului  prin care ele îşi revendicau drepturile juridice şi sociale, dar şi cele de auto-reprezentare în domeniul academic, fiind structurat la rândul lui de conştiinţa diferenţei sexuale. Ambele discursuri au dorit să detroneze limbajul etnocentric, în varianta sa de eurocentrism în cazul primului, şi în varianta sa de masculinism în cazul celui de al doilea. Garanţia acestui demers au văzut-o tocmai în subiectele lor de studiu şi în punctele de vedere reprezentate: antropologia socio-culturală propunea să vadă societăţile non-europene din punctul de vedere al nativilor, apoi, întorcându-se la societăţile industriale şi-au concentrat atenţia asupra marginalilor proprii; iar feminismul, la rândul său, promitea să vadă realităţile sociale din punctul de vedere al femeilor în sistemele patriarhale care le situează în poziţii  subordonate şi dezavantajate. În acest context, misiunea asumată a antropologiei feministe, precum sintetizează şi antropoloaga britanică Henrietta Moore, este înţelegerea relaţiei dintre diferenţa culturală şi diferenţa sexuală, şi mai apoi a diferenţelor multiple din punctul de vedere al celor care se află în poziţiile subordonate ale oricăror ierarhii de putere, fie ele între femei şi bărbaţi, sau între femei de etnii, poziţii sociale şi geopolitice, vârste, orientări sexuale diferite. 

În fine, exsită desigur multe dezbateri în sânul antropologiei, în sânul feminismului şi în sânul antropologiei feministe despre nevoia şi modalitatea de a conştientiza relaţia dintre reificarea şi deconstruirea diferenţelor (atât ale celor culturale, cât şi ale celor sexuale), căci aceste domenii trebuie să fie conştiente de consecinţele discursului lor despre diferenţe. Consider, că opţiunea cea mai responsabilă a antropologiei feministe în aceşti termeni este cea care militează pentru recunoaşterea diferenţelor cu scopul de a face posibilă comunicarea şi solidaritatea trans-culturală şi trans-sexuală. Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie atât de recunoaşterea faptului că diferenţele despre care vorbim nu sunt naturale, ci se constituie în cadrul relaţiilor de putere, cât şi de identificarea nu doar a diferenţelor dintre indivizi şi grupuri, ci şi a similitudinilor dintre ele. Tocmai aceste considerente ale sale garantează că antropologia feministă este o practică de cunoaştere angajată în mod sistematic nu doar în critica sexismului, ci şi a naţionalismului, rasismului, homofobiei, deci a tuturor practicilor fundamentaliste şi discriminatorii bazate pe excluderea diverselor categorii sociale din normalitate pe baza diferenţei lor presupus naturale.           

Continuând analiza acestei viziuni, în cele ce urmează mă voi referi la

natura încorporată a cercetării antropologice şi feministe,

accentuând în primul rând că, vorbind despre ea, mă gândesc la cele două sensuri ale termenului de "natură încorporată", redate în limba engleză de doi termeni, cel de "embodied" şi cel de "embedded".

Deoarece observaţia participativă este metoda de bază a cercetării antropologice, şi cercetarea feministă lucrează şi ea mai degrabă cu metode calitative, putem deduce cu uşurinţă că în aceste cazuri persoana cercetătorului/cercetătoarei este instrumentul principal al cunoaşterii. Contribuţia antropologiei feministe la conştientizarea consecinţelor acestui lucru este identificarea şi analiza caracterului genizat al muncii de teren. Acesta rezultă nu doar din faptul că identitatea de gen este o identitate încorporată, ci mai ales datorită concepţiilor culturale despre masculinitate, feminitate şi relaţiile de gen adecvate pe care cei cercetaţi şi cei care cercetează le împărtăşesc, acestea structurând la rândul lor relaţiile sociale în care însăşi cunoaşterea se realizează.        

            Ceea ce priveşte natura încorporată a cercetării în sensul de "embedded" , antropologia feministă, dar desigur nu doar ea, atrage atenţia asupra faptului că atât eul, cât şi subiectul antropologic, dincolo şi dincoace de relaţia lor stabilită în procesul cunoaşterii, sunt plasate în contexte sociale şi profesionale concrete. Acestea structurează concepţiile, interesele, dar şi dorinţele şi fanteziile prin care cele două părţi intră în relaţiile de comunicare care fac posibilă desfăşurarea cunoaşterii reciproce tocmai în anumite feluri şi nu altfel.    

Domeniile noastre vizate împărtăşesc viziunea conform căreia cunoaşterea ştiinţifică este un act de comunicare şi de traducere, de aceea ele ne învăţă următoarele. De-a lungul procesului de cunoaştere (atât în culegerea datelor, cât şi în teoretizare şi în scrierea textului) este nevoie de o permanentă sensibilitate faţă de relaţia dintre punctul de vedere şi limbajul celor cercetaţi (sau, utilizând terminologia antropologică, perspectiva emică, sau a nativilor, sau a celor din înăuntru, sau a conceptelor apropriate- de-experienţă) şi al celor care cercetează (sau perspectiva emică, sau cea disciplinară, sau a celor din afară, sau a conceptelor îndepărtate-de-experienţă). Dincolo de acest mesaj, ele optează pentru un discurs ştiinţific auto-reflexiv şi auto-critic, conştient tocmai de condiţionările sale profesionale, sociale şi politice, în care reflexiile personale, chiar autobiografice se întrepătrund cu cele analitice. Totodată, considerând perspectiva celor vizaţi de cercetare ca prioritară, antropologia feministă este un studiu care legitimează experienţe şi voci care sunt mai rar şi mai timid, sau deloc articulate şi auzite în discursul public, inclusiv cel academic, astfel fiind angajate să contribuie la împuternicirea (empowerment) grupurilor sociale marginale şi defavorizate.    

În fine, ajungând la ultimul aspect pe care doresc să-l abordez aici, cel al

angajamentului pentru critica socială,

mă voi referi la punctul poate cel mai problematic al intersecţiei dintre antropologie şi feminism, cel care face ca antropologia feministă să fie un teritoriu bazat pe o relaţie tensionată. Este vorba despre tensiunea dintre opţiunea antropologiei de a-l înţelege pe "celălalt" din punctul lui de vedere şi în contextul vieţii sale, şi dintre angajamentul feminismului de a schimba status quo-ul social în numele revendicării egalităţii prin recunoaşterea diferenţei. Tensiunea aceasta însă este expresia unui conflict doar aparent, care se dizolvă admiţând cel puţin următoarele trei considerente:

Comunităţile studiate de antropologie nu sunt comunităţi omogene, deci un "celălalt" unic, ci sunt marcate de diferenţieri şi inegalităţi interne, printre altele în termenii distincţiei dintre rolurile, activităţile şi însuşirile consideritate a fi adecvate femeilor şi cele definite ca aparţinând bărbaţilor – astfel, antropologia feministă poate să identifice exact eterogenitatea şi diversitatea grupurilor studiate, şi, concentrându-se pe perspectivele celor dezavantajaţi în cadrul lor, pot media şi împuternici punctul lor de vedere, intensificând chiar vocea lor critică la adresa ordinii sociale dominante.

Principiul relativismului cultural în antropologie este mai degrabă un principiu metodologic, decât unul moral, înseamnă înţelegerea celor studiaţi în contextul lor, şi nu implică acceptarea acelor manifestări umane care îi exclud sau chiar îi extermină pe alţii (de alt gen, de altă etnie, sau de altă orientare sexuală) – astfel antropologia feministă poate milita împotriva acestor fenomene, fiind angajată, printre altele în critica acestor ideologii şi practici, şi în favoarea unui activism social pentru o ordine socială lipsită de aceste fenomene.

            Atât în antropologie, cât şi în feminism, critica ordinii sociale şi culturale bazate pe ierarhii de putere şi inegalităţi sociale se completează cu o auto-critică consecventă – astfel antropologia feministă, conştientă fiind de propriile sale poziţii sociale şi profesionale, precum şi de presupoziţiile sale ideatice şi valorice pe care le explicitează, poate să realizeze un demers ştiinţific, care în acelaşi timp este şi ferm angajat şi analitic, fără să presupună că emite afirmaţii şi judecăţi universale, atot-explicatoare. 

Încheiând prelegerea mea am decis să nu revin la ideile deja expuse, astfel nu voi trage concluzii care să le repete. Sper că de-a lungul ei, prezentând câteva aspecte ale viziunii antropologiei feministe despre practica cunoaşterii ştiinţifice, am argumentat suficient de clar de ce optez pentru acest model şi de ce am decis s-o pun la bazele activităţii mele profesorale. În cele ce urmează aş dori doar să repunctez cum văd eu rolul academic şi social al studiilor feministe, inclusiv al celor de antropologie feministă.

Rolul lor este, poate înainte de toate, producerea cunoştinţelor empirice despre relaţiile de gen şi condiţia femeii în ţara noastră, privite într-un context european, utilizând diferitele metode ale analizei sociale şi culturale. Dar, desigur, ele pot avea contribuţii importante şi la elaborarea unor instrumente teoretice capabile să interpreteze realităţile presocialiste, socialiste şi postsocialiste din perspectiva construcţiei diferenţelor şi inegalităţilor de gen. Totodată pot participa la dezbaterile interdisciplinare şi la generarea unor colaborări între ştiinţele sociale deja consolidate, cu scopul de a înţelege complexitatea propriului obiect de studiu, dar şi pentru a dovedi utilitatea investigaţiilor făcute în spiritul transdisciplinarităţii. Dat fiind faptul că instituţionalizarea lor se desfăşoară într-un mediu în fond ostil feminismului, aceste studii azi şi aici trebuie să ducă şi o politică de poziţionare şi recunoaştere pentru dobândirea legitimităţii ştiinţifice. În fine, dar nu în ultimul rând, ele pot oferi un model alternativ academicismului şi elitismului universitar, prin constituirea unor parteneriate între sfera academică şi organizaţiile neguvernamentale, dar şi alte instituţii sociale. În cadrul acestor parteneriate cei implicaţi pot învăţa reciproc din experienţele celorlalţi şi din experienţele proprii văzute prin prisma celorlalţi, dar pot să se şi sprijine şi împuternicească în activismul lor îndreptat împotriva unor ordini sociale care neîndreptăţesc femeile, dar nu numai.

Accentuez acest nu numai, pentru că sunt convinsă că rolul feminismului nu este "doar" analiza, critica şi schimbarea ordinii de gen patriarhale, adică a unui sistem care favorizează ocupanţii rolurilor masculine. Dincolo de sau prin această misiune, deloc simplă nici în sine, gândirea şi practica feministă are capacitatea de a evidenţia mecanismele puterii de toate felurile, şi de a împuternici indivizii (femei şi bărbaţi) în calitatea lor de subiecţi sociali autonomi şi responsabili, care au dreptul să-şi recunoască şi revendice drepturile în raport cu diferitele instanţe ale puterii instituţionale. În fine, o concluzie care mă readuce la confesiuni mai personale: poate că în primul rând feminismul – atât în varianta sa academică, cât şi cea activistă – vine în sprijinul celor care sunt dezavantajaţi/dezavantajate pe baza sexului lor în diversele sfere ale vieţii, dar el îi poate responsabiliza şi pe cei privilegiaţi faţă de cei care nu au şansa ocupării unor astfel de poziţii în ordinea socială. În acest moment al investirii mele în poziţia de profesor universitar doresc ca această gândire şi practică să mă ghideze şi de acum acolo.

Ugrás az oldal tetejére